Moştenirea Reginei Maria

Moştenirea Reginei Maria

Astăzi se împlinesc 140 de ani de la naşterea Reginei Maria a României. Ce ne-a lăsat Regina Maria nouă, românilor?

Regina Maria s-a născut la 29 octombrie 1875, laEastwell Park, Kent, Anglia. A murit la 18 iulie 1938,  la castelul Pelișor-Sinaia, Regatul României. Moştenirea lăsată poporului român? O ţară întregită şi o iubire fără margini.  Şi o demnitate de apărat.

 Prezentăm ultima scrisoare adresată ţării şi poporului său de regina Maria. Aici sunt prezentate, pe scurt, cu duioşie, amărăciune şi dor, viaţa şi realizările acestei uimitoare femei.

„Ţării mele şi Poporului meu, Când veţi citi aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină... Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine. Eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină şi sunt şi astăzi mândră de a fi fost născută Engleză; dar când am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram singură, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt acei care se reculeg să cugete cât de grea este calea pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi, e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? Cred că bucuria a fost cea mai mare, dar mai lungă a fost durerea... Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte. Abia după moarte este pomenit sau dat uitării... Poate de mine vă veţi aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimii mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt; mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de mare restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceea care a păstrat flacăra vie, aceea care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi, căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag: m-ai numit «Mama tuturor» şi aşa vreau să rămân în amintirea ta, aceea care putea totdeauna să fie găsită, în clipele de durere sau de pericol... A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar această este soarta mamelor; am primit aceasta şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău încât mi se pare abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic pentru ultima dată mâinile pentru o binecuvântare... Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate... Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soarta am împărtăşit-o atâţia ani, al cărei vis strămoşesc l-am visat şi eu şi mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre alte naţiuni, să fii cinstită, iubita şi pricepută... Am credinţa că v-am priceput; n-am judecat, am iubit... Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luăm uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate, nu cum ar dori... Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te că la una care a îndrăgit viaţă şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seama, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să va las; ceea ce cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi; am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase îţi vor aminti de mine, atunci voi fi deplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juvah de la Balcic a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis un adevăr şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aş putea tălmaci vreodată am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată în Stella Maris, biserica pe care am clădit-o la marginea marii... Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii pe care al clădit-o. În decursul unei lungi vieţi, atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar aş dori să mai poată veni la ea de-alungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria... Vreau să odihnesc acolo, în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale, ci dimpotrivă, de pace şi de farmec, cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei inimii Poporului meu; fiind muritori, pot greşi, dar inimile lor sunt calde, aşa cum a fost a mea. Iubiţi-i şi fiţi folositori unul altuia, căci aşa trebuie să fie. Şi acum, vă zic rămas bun pe veci. De-acum înainte nu vă voi putea trimite niciun semn. Dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Maria”

Ultima scrisoare a Reginei Maria a României, apărută în "Frontul Mărăşeşti", august-septembrie 1933. A fost scrisă la castelul Bran.  Ne-a fost pusă la dispoziţie de  istoricul Ştefania Cojocaru, de la Muzeul Naţional Cotroceni.