Vorbim acum – singuri, ca sonaţii, după ce am văzut ce se întâmplă în jurul nostru – despre intrarea într-o nouă glaciaţiune. Într-o „frigulaţie” teribilă, când s-ar putea ca un strat uriaş de dârdâială să acopere lumea asta a noastră mică.
Dacă nu cumva chiar o calotă glaciară va înveli ca un giulgiu gros ceea ce unii numesc simulacrul de viaţă, iar alţii prefăcuta noastră trecere de la o zi la alta.
La felul în care arată lucrurile acum, ne aflăm în momentul adevărului, când suntem nevoiţi să ne asumăm toate păcatele prin elipsă. Toate erorile prin omisiune. Toate greşelile prin malpraxis. Toate minciunile prin distorsiune. Şi, la cel mai grav nivel, toate dovezile de inepţie cinică şi batjocură rânjită… Numai să ţină! – vorba doamnei Letizia Bonaparte, mama dânsului.
Nimeni – nici un savant de renume, nicio fundaţie (u) manistă, nici un for cransmontan, niciun laureat al Premiului Nobel pentru ghiceală şi, cu atât mai puţin, „părinţii naţiunii”(!) – nu-şi explică tragedia românului. Aceea de a se fi ivit pe lume cu o mulţime de lipsuri şi, prin urmare, cu ADN-ul făcut zdrenţe. Cu absenţe nemotivate de socotinţă, de ordine, de smerenie, de perseverenţă, de onoare, de vrednicie şi, în fine... mă rog… De toate!
În schimb, prin teoria compensaţiei, ne-am trezit că ni s-au inoculat, în diverse doze şi concentraţii, enzime cu efect total advers: indiferenţă, moleşeală, neglijenţă, lene, suceală, nonşalanţă, tupeu, insensibilitate etc. Din toate – cum se spune – cât încape.
După rezultatele alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova şi Bulgaria, unde capra a fost înjunghiată bestial cu hangerul kremlinoid, simţim tot mai tare ferfeniţeala genuină. Simţim cum ne taie crivăţul, cum ne sfâşie faţa, cum ne îndoaie trupul, cum ne obligă să ne ţinem respiraţia. Iar, prin faţa ochilor, o iluzie: ne zburătăcesc nu fulgi de nea, ci funigeii speranţelor. Care se duc, se duc, se duc…
Altminteri, răsucindu-ne, nu ştiu de ce ne lamentăm atâta, când ştim cu toţii că legea pocinogului universal ne învaţă că tot ceea ce înseamnă alegeri, dincolo de Tisa și până în peninsula Kamceatka, se fraudează la sânge, până la rădăcina urnei. Până la ultimul vot. Se fură nu numai procentele, ștampilele, listele, tuşierele și buletinele de vot, dar și – la modul cel mai grandios – mesele, scaunele, ferestrele și cabinele, cu oameni cu tot.
E limpede, aşadar, că între Tisa și Kamceatka se votează numai pentru căderea în iarnă!
Recomandările noastre
