Toată lumea spune că internetul a deschis poarta lumii pentru cea mai mare invazie a imbecililor cunoscută vreodată. Idiotul are exact aceeaşi tribună ca nobeliardul şi, cum numărul idioţilor este covîrşitor în raport cu orice altă categorie intelectuală imaginabilă, nimic nu le poate încetini avansul implacabil.
Este un adevăr de o evidenţă frapantă, dar pentru că a fost rostit de Umberto Eco a căpătat, iată, şi valoare culturală. Avem deja un citat preluat de toată lumea. Dar, deşi repetă acest citat din Eco fără oprire, toată lumea continuă să posteze.
Suma imbecilităţilor, a cuvintelor rele, otrăvite, aruncate de oameni în lume este colosală. Ceea ce face, însă, din internet (facebook, site-uri, forumuri şi toate cele) o adevărată bombă împotriva umanităţii, este permanenţa lui înfricoşătoare. Ca şi în cazul morţii, nu internetul ca atare ar trebui să ne sperie, ci veşnicia sa. Faptul că tot ce se scrie în văzul întregii lumi, pe internet, rămîne acolo, pentru totdeauna în văzul lumii, este ucigător. Vorbele rele rostite, măcar, trec. Cu timpul, vigoarea urii lor păleşte, ba chiar vorba în sine se uită. Memoria omenească este tămăduitoare prin uitarea de care e în stare. Internetul, însă, este un fel de groapă de gunoi radioactiv în care se deşartă relele nucleare ale omenescului şi pe care se aşează temelia lumii de azi şi de mîine. Internetul nu uită nimic.
În general, sîntem învăţaţi să celebrăm scrisul ca pe un mare pas înainte în istoria omenirii şi să privim aflabetizarea generalizată ca pe un imperativ al civilizaţiei. Ştim, însă, că nici un pas înainte nu vine fără o grămadă de noi neplăceri. Cu scrisul, neplăcerea constă tocmai în aceea că a ajuns la îndemîna oricui. Cuvintele pot fi pictate pe hîrtie, sau tastate pe ecran şi lansate cu un click în lumea largă, şi de către înţelept şi de către prost – omenirea produce din ce în ce mai multe situaţii în care inteligenţa şi cretinismul sînt puse pe exact acelaşi plan. Obsedată să nu discrimineze pe nimeni, lumea de azi are mare grijă să nu discrimineze între prost şi deştept. Bună treabă!
De cîte ori citesc ceea ce scriu oamenii pe internet, îmi revine în minte povestea zeului Teuth şi a regelui Thamus, spusă de Socrate tînărului Phaidros. Teuth era un zeu egiptean care a inventat o grămadă de jocuri, dar şi geometria, astronomia, numerele şi socotitul. Invenţia sa cea mai puternică au fost, totuşi, literele şi, pe care de consecinţă, scrisul. Teuth şi-a prezentat invenţiile lui Thamus, regele Egiptului. Regele şi-a spus părerile despre fiecare dintre ele, şi cînd a veni rîndul scrisului, Teuth a pledat pentru utilitatea invenţiei sale cu următoarele argumente: pe de o parte, scrisul este un leac împotriva uitării, şi , pe de altă parte, împotriva ignoranţei, căci scrisul va consemna pentru totdeauna şi va răspîndi peste tot în lume înţelepciunea. Regele Thamus, însă, a fost de altă părere. Dimpotrivă, a spus el, scrisul consemnînd va îmbia oamenii la uitare, căci va lua povara exerciţiului memoriei de la ei. Mesajul va fi: nu vă mai exersaţi memoria, nu mai păstraţi în voi ceea ce e de transmis altora, căci scrisul o va face. Efectul treapeutic al memoriei, adaug eu, nu va mai opera, căci hîrtia suportă, dar şi reţine orice. Iar în ceea ce priveşte răspîndirea înţelepciunii, iarăşi, efectul va fi invers, credea regele. Înţelepţii vor scrie, crezînd că înţelepciunea se poate transmite aşa, prin semne pictate. Iar cititorii se vor uita la acele semne crezînd că ele însele sînt înţelepciunea, cînd, de fapt, ele sînt doar semne care nu reuşesc să transmită decît rudimenete ale experineţei înţelepciunii. Accesul la înţelepciune va fi, de fapt, blocat şi nu deschis prin scris, căci iluzia că literele sînt înţelepciunea va fi izvorul mulotr erori. Phaidros a fost intrigat de aceste argumente ale regelui Thamus, cum probabil sînteţi şi dumneavoastră. Aşa că Socrate a continuat astfel: „Scrierea, dragul meu Phaidros, seamănă într-adevăr cu pictura, şi tocmai aici stă toată grozăvia. Aceste figuri cărora le dă naştere pictura se ridică în faţa noastră asemeni unor fiinţe însufleţite. Dar dacă le încerci cu o întrebare, ele se învăluie într-o foarte solemnă tăcere. La fel se petrece şi cu gîndurile scrise; ai putea crede că ele vorbesc, însufleţite de spirit. Dar dacă le încerci cu o întrebare, vrînd să te lămureşti asupra unei afirmaţii, ele nu îţi răspund decît un singur lucru, mereu acelaşi. Şi de îndată ce a fost scrisă, odată pentru totdeauna, fiecare cuvîntare colindă pretutindeni păstrînd aceeaşi înfăţişare şi pentru cei ce o pricep şi pentru cei cărora nu le spune nimic. Ea nu ştie în faţa cui se cuvine să vorbească şi în faţa cui se cuvine să tacă. Iar dacă a fost dispreţuită sau nedrept hulită, ea trebuie, de fiecare dată, să-şi cheme în ajutor părintele; singură, nu e în stare nici să se apere, nici să îşi vină în ajutor.”
Pe măsură ce pricep grozăvia internetului, mă simt tot mai apropiat de oralitate. Mi-a dat speranţe un anunţ pe care l-am văzut acum cîteva zile în geamul unei cafenele din Viena: „Nu avem wi-fi. Vorbiţi unul cu celălalt.” Înseamnă că nu sînt chiar singur...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
