Din Buzău vine o poveste interesantă, cea a unui fost preaot care a lăsat haina duhovnicească pentru a publica o carte, ”Spovedania unui preot ateu”. Din informațiile ziarului Opinia de Buzău cel care semnează Ion Anion este Ilie Toader, fost preot paroh la Biserica Banu, din centrul orașului Buzău.

De ceva timp, în mediul online și-a făcut loc un autor de texte cu tentă religioasă, catalogate de unii ca fiind atacuri la Biserica Ortodoxă Română.

În aceste postări, pe Facebook și blogul personal, Ion Anion se prezenta ca fiind preot, spunând că slujește de 11 ani. La un moment dat a anunțat că a scris un roman și că a găsit și o editură care i l-a acceptat. Este vorba de ”Spovedania”.

Între timp, în parohia Banu s-a petrecut un eveniment bizar. În Postul Paștelui, la slujba de duminică, preotul Ilie Toader și-a anunțat enoriașii că demisionează și și-a luat ”la revedere” de la ei.

În Duminica Floriilor, pe 9 aprilie, pe blogul lui Anion apare un text, ”Ultima Predică”. Reproducem o parte din el:

” După 11 ani de preoție, am ajuns în punctul inevitabil, prea mult amânat, al despărțirii: demisia!

A fi fost preot a însemnat o adevărată experiență.

În tot acest timp, căutând minuni, căutând lămuriri, căutându-l pe Dumnezeu, am descoperit, dimpotrivă, ceva mult mai minunat, am descoperit Omul: în toată străvezimea ființei lui, în momente cumplite de viață, în acțiuni și năzuințe prostești, în gândurile sale cele mai intime, o făptură fragilă, superficială, întortocheată, formidabilă.

M-am despărțit ușor de o haină purtată fără vrednicie, m-am despărțit prea greu de niște oameni cu care mi-am încropit și eu o fărâmă de viață, m-am despărțit cu aceste cuvinte:

 

„[…] Trăim într-o lume care astăzi, în ansamblul ei, își caută schimbarea, iar eu aparțin acestei generații de gândire. O lume ale cărei fundamente de gândire și structură datează dintr-un trecut mult prea îndepărtat – de la democrația vechilor greci, de la modul de a face educație sau justiție și până la marile așteptări umane (pe care le-am moștenit dintr-o generație într-alta) – o lume atât de veche și atât de greșită astăzi, încât eu nu mi-aș fi iertat niciodată să fi trăit într-o astfel de lume doar acceptând-o până la capăt, fără să încerc măcar să mă delimitez de ea.

Nu putem schimba noi lumea, am fi doar exponenții unei naivități eroice dacă ne-am propune astfel, dar ne putem schimba pe noi înșine. Dacă eu (tu, fiecare, un „eu” impersonal), dacă eu mă schimb pe mine, îmi e de-ajuns, deja am schimbat lumea atât cât trebuia!

În ce mă privește, de azi înainte îmi voi muta discursul și slujirea: de aici, de pe treptele altarului, către alte canale și forme de exprimare, începând cu un editorial pe Facebook, semnat cu pseudonim, Ion Aion, un fel de Ion ne-Ion, o metaforă pentru un om care se dezice de sine. Ceea ce facem cu toții mereu… Nu întâmplător spuneam cândva că Omul – și altă definiție mai bună nu i-am găsit, așa cum l-am cunoscut din prisma preoției – este poate singura ființă care se neagă: se crede mai presus decât e cu adevărat, dar trăiește prea mult sub potențialul său.

Acest potențial al fiecăruia ne este cea mai mare valoare, tocmai de aceea, adesea, și cea mai cumplită risipă […]”

Pe 11 mai, Ion Anion face pe Facebook o confesiune bizară despre preotul Ilie Teodor. Anion spune că, în timp ce era preot paroh, manageria un complex turistic: ” POVESTEA MEA – O POVESTE ANTIMOTIVAȚIONALĂ

În urmă cu doar o lună, aveam tot ce-și putea dori un om, mai puțin un lucru... Aveam liniște în familie, aveam o familie... Un job respectabil, de vreme ce oamenii se închinau în jurul meu și îmi sărutau mâinile. Ți s-a întâmplat vreodată? Ce experiență de viață!... Eram preot ortodox exact în locul potrivit pe lumea asta – în țara unde Biserica mea se mândrea cu televiziune, politicieni servili, cea mai mare catedrală a secolului 21 etc. Iar eu, doar pe puterile mele, răzbisem în branșă ca nimeni altul: primul la doctorat, studii, conferințe, publicații, parohie în buricul târgului, tot ce se putea obține în domeniu. Bașca aveam și un job secret (o mică evadare), deloc de neglijat: manageriam un distins complex turistic. Și-ncă altele, aparținându-mi atunci, iar astăzi nu. În urmă cu doar o lună, aveam totul, mai puțin un lucru... pe care l-am câștigat între timp, achitând însă un preț uriaș.

Câți își mai pretind acest lucru? Și mai merită astăzi? Să fii sincer cu tine...”