„Era un om frământat care a ținut la onoarea lui”, îl caracteriza Dumitru Stăniloae pe Iustin Moisescu. O evocare de Dan Ciachir.

La sfârşitul lui decembrie 1986 era un ger cumplit în Bucureşti. Începuse cea de-a treia iarnă grea consecutivă. Trecuseră Crăciunul şi Sfântul Ştefan. În casă era o temperatură de câteva grade şi cea mai mare parte a timpului o petreceam învelit în plapumă, ascultând Europa Liberă şi BBC-ul, netrecându-mi prin gând că peste trei ani se va prăbuşi comunismul şi că la cel de-al doilea post voi face comentarii vreme de un deceniu. Mi se umflase obrazul din cauza unei măsele inflamate. În această stare m-a găsit telefonul Preasfinţitului Calinic al Argeşului – pe atunci vicar al eparhiei contopite cu aceea a Râmnicului –, care mă întreba ce mai fac. I-am spus.

– Vino imediat aici! Maşină nu-ţi pot trimite, pentru că ştii că nu au voie să circule decât automobilele de teren. Însă ia trenul şi o să te aştepte cineva la gară.

Am ajuns la Curtea de Argeş în penultima zi din decembrie 1986 şi mi s-a rânduit salonul bleu în care mai stătusem, denumit astfel datorită draperiilor sale. Era apartamentul Reginei Elisabeta, o odaie destul de strâmtă, cu mobilă Biedermaier, pentru dormit, unde la capul patului era o măsuţă intarsiată, acoperită cu un cadru foarte romantic înfăţişând Cornul de Aur. Salonul propriu-zis era luminos şi larg, cu o fereastră vastă ce dădea spre paraclisul Sfintei Filofteia. Aveam să-mi petrec multe dimineţi în el, citind, vreme de o lună.

– Spune-mi dacă îţi mai trebuie ceva, m-a îndemnat ierarhul.

– Mi-ar prinde bine un radio.

Episcopul a dat să se gândească, însă a intervenit diaconul care îl însoţea:

– Preasfinţia voastră, ar fi radioul Preafericitului…

Şi mi-a adus un WEF cu unde scurte – pentru că voiam să ascult Europa Liberă –, care aparţinuse Patriarhului Iustin Moisescu. Patriarhul, care se prăpădise pe 31 iulie 1986, venea adesea la Argeş, unde îi plăcea să se plimbe prin parcul de peste zece hectare aflat în spatele palatului episcopal şi pe care vizitatorul mânăstirii nu numai că nu-l vede, dar nici nu-i bănuieşte existenţa. L-am descoperit şi eu abia în toamna lui 1985, uimit de ulmii şi castanii săi, de câţiva stejari seculari, de aleile stufoase şi răcoroase, de podeţul care seamănă cu unul dintre podurile din Cişmigiu, de casa lui Lecomte de Noüy, de zidul împrejmuitor şi de vechi atenanse…

Am constatat două lucruri după ce am început să folosesc aparatul care aparţinuse Patriarhului Iustin. Întâi, că prindea Chişinăul, pe unde medii, lucru imposibil la Bucureşti. Apoi, că am început să mă gândesc intens la acest patriarh pe care îl văzusem de aproape o singură dată – în februarie 1982, la înscăunarea noului mitropolit al Ardealului.

Trei ani mai târziu, la începutul lui decembrie ’89, când am stat o săptămână la Căldăruşani, stareţul Lavrentie mi-a dat, la rându-i, ca să pot asculta Europa Liberă, un Philips care provenea de la acelaşi patriarh. I-l făcuse cadou pe când era stareţ la Sinaia.

În primele zile din ianuarie ’87 îmi tot venea în minte Patriarhul Iustin. Neştiind că nu-l simpatizase deloc pe părintele Stăniloae, l-am întrebat odată pe acesta ce părere avea despre el.

– Era un om frământat; şi unul care a ţinut la onoarea lui. Eram la Bucium, cu mai mulţi profesori, pentru revizuirea manualelor universitare, în 1968. Locuiam în Iaşi, ne duceam şi ne întorceam cu maşina. Într-o zi, Iustin, care era mitropolitul Moldovei atunci, mi-a spus la plecarea înspre oraş: „Stăniloae, vino, te rog, cu mine în maşină!”.

Am rămas surprins că părintele Stăniloae, care vorbea foarte egal şi potolit, de data aceasta aproape că juca scena, diferenţia vocea sa de vocea Patriarhului Iustin.

– Ştii ce mi-a spus în maşină? „Stăniloae, noi nu ne facem datoria. Eu am impresia că înşelăm oamenii.” Atunci i-am povestit despre un cardinal francez care a lăsat totul şi s-a dus într-o leprozerie din Africa pentru a-i îngriji pe bolnavii de acolo. „Ăla este un om, nu noi”, mi-a mai zis.

Spunându-i episcopului cum am început să mă gândesc la Patriarhul Iustin de când foloseam radioul care îi aparţinuse, acesta mi-a arătat ultimele sale fotografii. Erau, cum se spune în cinematografie, gros planuri, format carte poştală. Te frapau ochelarii săi groşi ca un fund de sifon şi expresia tragică a privirii.

Tot atunci, în ianuarie ’87, pe lungul culoar care leagă aripa dreaptă a palatului de paraclis, printre nenumăratele ghivece cu flori, episcopul mi-a făcut, în treacăt şi printre dinţi, următoarea mărturisire:

– Atunci când m-a pus aici, Iustin mi-a zis: „Tu să nu ai nicio încredere în ăştia!”.

După căderea comunismului, un stareţ din Moldova mi-a evocat o recomandare asemănătoare:

– Mă!… Voi faţă de ăştia aşa trebuie să vă purtaţi: lauda şi „blidul de linte”. Lăudaţi-i, că le place; şi daţi-le să mănânce şi să bea!

În apartamentul în care stăteam locuise aproape un an părintele Anania, în 1952, când Patriarhul Justinian îl numise decan al Centrului de îndrumare misionară a clerului. Mai erau la Curtea de Argeş preotul profesor Bulacu şi Iustin Moisescu, care avea oroare de limbajul vulgar, nesuportându-l nici măcar într-o anecdotă. Tustrei erau fumători şi i-a surprins acolo stabilizarea monetară din 1952. Ca multă altă lume, până la primirea salariului în noua monedă, rămăseseră fără nicio leţcaie. S-au sfătuit şi l-au desemnat pe viitorul patriarh, întrucât era şi cel mai prezentabil, să o convingă pe debitanta de la care cumpărau ţigări zilnic să le dea tutun pe datorie. Acesta s-a învoit.

L-am întrebat pe un fost ministru al cultelor ce poate spune despre Patriarhul Iustin.

– A fost un mare mitropolit, vreme de 20 de ani; însă nu a mai putut să se manifeste ca patriarh; era slăbit, bolnav, iar adversităţile erau foarte mari. Cerea audienţă la Ceauşescu şi nu era primit…

În decursul unei vizite, fostul preşedinte al Greciei, Constantin Karamanlis, socotind că îi face plăcere lui Ceauşescu,  i-a propus acestuia să trimită 100 de călugări la Athos, unde altminteri erau foarte greu acceptaţi monahii străini. Ceauşescu l-a chemat pe Patriarhul Iustin. Cum la ora aceea existau 700 de călugări în toată România, patriarhul s-a îngrozit. A început să tremure şi ca din greşeală a răsturnat ceaşca de cafea în poala şefului statului, care naveta între două audienţe – mai avea pe cineva într-un alt birou. După această întâmplare n-a mai pomenit nimeni de trimiterea monahilor români în Grecia. Episodul este întru totul autentic. Ceea ce este interesant este că şi lui Zaharia Stancu i se atribuie o cafea vărsată pe pantalonii lui Ceauşescu într-o împrejurare asemănătoare.

Multă vreme, dată fiind sâcâitoarea sa pedagogie culturală, am crezut că Noica a fost un om rupt de concretul vieţii, trăit exclusiv între pereţi de bibliotecă. Mărturisindu-i convingerea mea unuia dintre ucenicii săi, acesta mi-a pus în mână un plic cu fotografii şi, uimit, l-am văzut pe Noica în smoching, pe Noica valsând cu o cucoană cu tot spatele decoltat, pe Noica cu papion… La fel de uimit am rămas văzând o serie de fotografii ale profesorului Iustin Moisescu – unele din vremea când preda la Varşovia – publicate într-un număr din „Biserica Ortodoxă Română”. Înalt, brunet, cu tâmplele negre bine tunse, purtând cu distincţie fracul sau smochingul – cu o havană între degete într-unul din clişee –, Iustin Moisescu mă ducea cu gândul când la Dinu Lipatti (aerul şi statura), când la Nae Ionescu (privirea concentrată). L-am găsit, de altfel, lăudat în „Predania” lui Gheorghe Racoveanu şi a lui Nae Ionescu pentru teza susţinută în 1937 la Atena…

…Vizita lui Jacques Chirac din 1975, pe atunci premier al Franţei, când acesta a participat la Liturghia slujită de mitropolitul Iustin la Rădăuţi, apoi la masa care a urmat şi unde personalitatea ierarhului i s-a impus. Am văzut fotografii în care mitropolitul se simte în largul său alături de viitorul preşedinte al Franţei.

Înscăunarea de mitropolit de la Sibiu, din februarie 1982, apoi masa la care spuneam că am luat şi eu parte… Atunci l-am văzut de aproape pe Patriarhul Iustin. În vibraţiile de tacâmuri şi de pahare se derulau discursurile nesărate şi stereotipe care se rostesc în asemenea împrejurări, mustind de platitudini. A venit rândul proaspătului mitropolit să îşi debiteze alocuţiunea. Iustin Moisescu nu-l agrea şi nu-l dorise în scaunul de la Sibiu. De cum acesta intra în galopul retoricii, patriarhul începea să îşi amestece cu linguriţa cuburile de gheaţă din sonda de whisky. Zgomotul acela se propaga nu se ştie cum în tot restaurantul şi-l inhiba pe înscăunat. Acesta îşi reintra în ritm, ba chiar se avânta, şi – din nou – linguriţa şi cuburile. Parcă era marea lovindu-se de digul de la Constanţa! La sfârşit s-a ridicat patriarhul. Primele sale cuvinte au tăiat răsuflarea pentru că erau: „În Biserica Ortodoxă Română se vorbeşte prea mult”. După care, preţ de un sfert de ceas, l-am ascultat absorbit. Nu ţinea un discurs. Vorbea. Limpede, firesc, logic. În iureşul său retoric – întrerupt periodic de linguriţă –, antevorbitorul spusese că e gata să împărtăşească soarta ierarhului martir Sava Brancovici. „Cine să te omoare, Înalt Preasfinţite?”, a întrebat patriarhul cu glasul său sec, profund, apăsat, uitându-se înspre ministrul cultelor, Roşianu, care se aplecase să caute ceva sub masă. Ilaritate deplină. „Ai venit aici cu un camion de lăudători”, a zis apoi patriarhul şi m-am gândit că trebuie să mă includ şi pe mine în categoria vizată.

În 1952, profesorul Iustin Moisescu a fost îndepărtat din învăţământ – fiind o vreme contabil –, apoi a fost reintegrat de Petre Constantinescu-Iaşi, care a avut şi rolul decisiv în alegerea sa ca mitropolit al Ardealului, în 1956. Cu un an înainte, un ierarh din delegaţia Bisericii Elene venite pentru canonizările sfinţilor români – Iustin Moisescu fusese desemnat ca traducător din greacă – i-a prezis în public: „Iar dacă vom veni la anul, te vom găsi mitropolit”. În 1957 a ajuns mitropolit al Moldovei. Deşi nu era călugăros din fire şi a trebuit să aplice Decretul 410/1959 care lovea crunt monahismul, stareţii l-au iubit. Şi după plecarea de la Iaşi, aceştia îl numeau cu afecţiune „Iustin”.

Avea prestanţă şi se purta prevenitor cu demnitarii regimului. Era de o cinste ireproşabilă: nu a luat un leu de la nimeni şi atribuia parohiile numai după merit. Un frate de mânăstire mi-a povestit cum se plimba solitar prin hăţişurile vastului parc de la Argeş, unde se temea de şerpi. „Îţi dau ăştia mâncare destulă, feciorule?” „Îmi dau, Preafericirea voastră.” Om mai degrabă abstras, fără entuziasme şi efuziuni, era totuşi nespus de sensibil la nevoile şi greutăţile celorlalţi. În 20 de ani, cât a fost mitropolit, nu a trimis niciun preot în Consistoriu şi, implicit, nu a caterisit pe nimeni.

Eram la Sinaia în vara lui 1985 şi fostul stareţ mi-a spus:

– Haideţi la Dragoslavele şi cu prilejul acesta o să vă prezint patriarhului.

Am fost foarte bucuros, pentru că doream să-l cunosc pe Patriarhul Iustin, mai ales după ce-l auzisem vorbind la Sibiu şi-l citisem. Când să ne urcăm în maşină, un telefon de la Dragoslavele ne anunţa că patriarhul trebuise să plece urgent la Bucureşti. Aşa încât nu l-am întâlnit niciodată. Peste un an, pe 31 iulie, mă găseam tot la Sinaia, la mânăstire, şi îndată după prânz aflam de moartea sa. „Noi l-am pomenit la vii, azi-dimineaţă, la Liturghie”, mi-a spus cu vădită mâhnire stareţul, care fusese numit de Patriarhul Iustin.

Peste mulţi ani, cineva m-a dus în satul în care se năs­cuse patriarhul. Ştiam că provine din Muscel şi mă aşteptam la dealuri sau coline, însă Cândeşti era o comună de munte, asemănătoare cu cele de sub Piatra Craiului. Un masiv, Portăreasa, semăna cu Leaota. În plin iulie, pe înserat, era frig. Casa în care se născuse viitorul patriarh, cu cerdac deschis şi văruită în alb, păstra puritatea liniei arhitecturale muscelene. Pe monumentul ostaşilor căzuţi în Primul Război Mondial era înscris numele tatălui său, învăţător.

Nu ştiu de ce, dar pentru firea Patriarhului Iustin mi se pare emblematică o întâmplare din analele nescrise ale Bisericii. Se vacantase un loc de episcop, iar pe atunci nu erau în România decât 13 eparhii. Un demnitar, pare-se ministru, a venit să pună o vorbă bună în acest sens pentru un arhimandrit care îi era rudă. Un om original şi acest călugăr... Trimis în 1959 sau 1960 la studii ori pentru doctorat la Zagorsk, în apropiere de Moscova, dându-şi seama că grănicerii ruşi habar n-au de alfabetul latin, s-a suit fără nicio dificultate în avionul de Roma, arătând paşaportul lui românesc. A stat câteva luni la Roma, apoi s-a dus pentru alte câteva luni la Atena şi în cele din urmă s-a întors acasă, unde a fost băgat la puşcărie până la amnistia din 1964. Mai mult pentru un interviu pe care îl dăduse la Atena.

Patriarhul Iustin l-a primit, aşadar, pe ministru, s-au aşezat amândoi în fotolii, s-au adus cafele şi coniac şi a început discuţia. După 10 sau 20 de minute, musafirul a ajuns la scopul vizitei sale.

– Da, domnule ministru, e călugăr bun X, are studii, are chiar şi doctorat; întruneşte toate calităţile virtuale ale unui episcop. Dar – şi aici un rictus sau chiar o strâmbătură – dumneavoastră v-aţi uitat bine la el? E urât, săracu’! Cum să-l pui să vorbească credincioşilor?!… Întristează poporul… Dar mai luaţi, excelenţă, coniac!

Cu ultimele puteri, în urma unei audienţe la Ceauşescu obţinute cu greu, Patriarhul Iustin a salvat de la demolare Biserica Sf. Gheorghe-Nou, necropola brâncovenească din centrul Bucureştiului pe care tot el o restaurase: „E biserica în care a fost prohodit Caragiale, domnule preşedinte!”… Şi-mi vin iarăşi în minte vorbele părintelui Stăniloae: „Om frământat, chinuit, dar care a ţinut la prestigiul lui”.