Așa cum am mai scris, ziua de joi, 13 septembrie 2018, rămîne în Istoria României, drept ziua în care întreaga noastră presă a scris pe larg despre un document pe care – așa cum s-a văzut mai tîrziu- nici un jurnalist nu-l văzuse: o scrisoarea deschisă prin care mai mulți lideri județeni (numărul diferă de la site la site, la unele 20, la altele 28, ba chiar și 30) îi cereau lui Liviu Dragnea demisia din fruntea PSD și a Camerei Deputaților.

Le vor fi zis unor jurnaliști lideri ai PSD că o astfel de Scrisoare ar exista, dar – sigur e - nici unui jurnalist nu i se arătase documentul.

Dimineața, întreaga presă invoca existența Scrisorii și existența unui număr de semnatari, ba chiar și a unor nume de inițiatori.

Pe la prînz, întreaga presă dădea amănunte despre rebeliunea din PSD. Se vorbea de întîlniri secrete (la intrare li se luaseră prezenților telefoanele mobile) ale semnatarilor, de șovăieli ale unora dintre cei invitați, de renunțarea altora.

Convocați să se pronunțe toți cei presupuși a fi inițiatori sau semnatari dezmințeau cele apărute în presă.

Nu-i nimic.

Presa a continuat să se ocupe de Scrisoare dîndo drept sigură.

Mai spre seară, Scrisoarea pe care n-o văzuse nimeni își produsese deja efectele:

Liviu Dragnea era „de nerecunoscut”. Liviu Dragnea era „pe marginea prăpastiei”. Semnatarii Scrisorii îi găsiseră deja lui Liviu Dragnea un înlocuitor! După unele publicații, Marian Neacșu. După altele, Viorica Dăncilă.

Sîntem marți, 18 septembrie 2018.

Nici acum, după cinci zile de cînd presa română, daco-română, cum îi zice Caragiale, jura că Scrisoarea există, Scrisoarea n-a apărut. Ba chiar, dacă văd eu bine, ea a dispărut dintre subiectele abordate de presă.

Împlinesc anul acesta 51 de ani de presă. I-am zis meseriei de jurnalist meseria de Istoric al clipei. Sînt nu numai istoric al clipei, dar și Istoric. În ambele ipostaze, de 51 de ani, respect cu sfințenie un principiu:

Nu scriu, nu invoc, nu vorbesc despre un document pînă nu-l văd.

Dacă în postura de Istoric întîlnesc în mai multe texte o referire la un document și oricît mă străduiesc nu dau peste documentul respectiv (mi s-a întîmplat, cînd am cercetat despre Istoria CIA sau despre Patrice Lumumba sau despre Căderea Constantinopolului) mă rezum să citez sursa care invocă documentul. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să-l dau ca sigur, ca și cum l-aș fi văzut eu.

Nu exclud posibilitatea ca Scrisoarea să nu poată fi publicată. În acest caz, nici un jurnalist nu putea să scrie despre ea fără s-o fi văzut și, firește, fără să-i fi verificat autenticitatea.

A văzut-o cineva?

Mă îndoiesc.

Dacă ar fi văzut-o, măcar un jurnalist ar fi dat amănunte și citate din ea. Nu nume de semnatari, cum fac cei de la Realitatea Tv, ci, de exemplu, un rînd din partea care argumentează cererea ca Liviu Dragnea să-și dea demisia. O scrisoare deschisă, precum cea invocată, e de neconceput fără o justificare temeinică a cererii ca Liviu Dragnea să plece din fruntea PSD.

Nu cred că există un document care să concureze Scrisoarea din PSD în privința prezenței în presă ca Ordonanța de Urgență privind amnistia și grațierea.

Nu trece zi de la Dumnezeu lăsată în care o publicație – de regulă aparținînd Diviziei Presă a SRI- să nu invoce existența unei Ordonanțe deja redactate și pe care Guvernul e pe cale s-o adopte sau Liviu Dragnea s-o scoată din buzunar.

Orice om serios, care se documentează înainte de a scrie sau a vorbi în public despre un subiect, știe că o Ordonanță de urgență privind amnistia și grațierea e un document juridic care nu se poate reduce la cîteva rînduri.

Amnistia e un act prin care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei și alte consecințe pentru o infracțiune săvîrșită.

Potrivit specialiștilor, amnistia, indiferent de cine o dă, trebuie să aibă o justificare publică prin referire la considerente social-politice și de politică penală.

Decretul nr. 3 de amnistie și grațiere dat pe 4 ianuarie 1990 de Consiliul FSN viza „infracțiunile politice prevăzute în Codul Penal și în legile speciale săvîrșite după data de 30 decembrie 1947”.

Vechiul regim se prăbușise. O dată cu el se prăbușiseră și criteriile prin care erau considerate infracțiuni fapte ținînd de libertățile individuale.

Era normal ca noul regim, pentru care respectarea drepturilor omului trecea drept crucială, să amnistieze faptele considerate de regimul comunist drept infracțiuni.

În cadrul procesului de destalinizare în RPR au fost date mai multe legi și decrete de aministie și grațiere. Toate vizau corectarea din mers a sentințelor nedrepte date în timpul regimului stalinist.

Unul dintre aceste documente de reper – Legea nr. 4/ 1954, din 5 august 1954 - avea drept justificare teoretică următoarele:

„Nivelul material și cultural al oamenilor muncii e în continuă creștere. Se dezvoltă tot mai mult în mase atitudinea nouă față de muncă, față de stat, față de îndeplinirea îndatoririlor sociale.

S-a întărit legalitatea populară, factor important în consolidarea regimului democrat-popular, de apărare a intereselor oamenilor muncii de la orașe și sate și de reprimare a acțiunilor criminale.”

Decretele de amnistie și grațiere date de regimul Ceaușescu, excepție făcînd cel din 1988, debutau cu o justificare teoretică a deciziei de a considera amnistiate anumite infracțiuni.

Fie ca aceste erau enumerate, fie că erau stipulate prin referirea la perioada de închisoare (de la 1 la 3 ani de regulă). Cînd Amnistia viza ani de închisoare, Decretul conține o sumă de excepții. Excepțiile dădeau Amnistiei justificarea teoretică. Anumite fapte erau considerate mai departe ca infracțiuni în virtutea unor considerații social – politice.

Știind aceste lucruri, ca și în cazul Scrisorii, am purces la căutarea textului deja redactat care urma să devină prin adoptare de către Guvern OUG privind amnistia și grațierea.

Nu a ideii, nu a intenției, nu a ciornei de OUG, ci a documentului propriu zis pentru a vedea cum e argumentată teoretic amnistia anumitor fapte, care sînt acele fapte, de la cît pînă la cît se amnistiază în materie de închisoare, de la ce dată a săvîrșirii faptei curge amnistia.

Numai după ce vedem dacă nu documentul, atunci măcar anumite pasaje din el sau măcar concepția care-l guvernează, ne putem pronunța asupra amnistiei invocate de Liviu Dragnea ca nefiind o iluzie juridică.

Pentru a da un exemplu, dacă se merge pe formula decretelor din vremea comunismului, OUG ar trebui să conțină, pe lîngă perioada de închisoare amnistiată, și excepțiiile.

Decretul nr. 591/ 1969 din 21 august 1969, după justificarea teoretică – o serie de infracțiuni trebuie să fie subiect de educare din partea colectivelor de oameni ai muncii- prevedea o serie de excepții de la amnistierea infracțiunilor de pînă la 3 ani inclusiv. Printre acestea se numărau avortul provocat și Dis trugerea cu pagubă a avutului obștesc. Nicolae Ceaușescu considerase că astfel de infracțiuni continuau să fie periculoase pentru regimul comunist. Dacă se dă o amnistie chiar și pînă la 10 ani, cum s-a întîmplat în 1988, ce fapte vor fi exceptate? Tudorel Toader susținea că și cele de corupție. Va ține cont de opinia asta OUG privind amnistia?

Iată de ce orice discuție despre OUG trebuie să plece de la document, fie acesta încă nesupus aprobării.

Există însă un asemenea document într-o formă care ne dă posibilitatea să vorbim în cunoștință de cauză despre amnistia avansată de PSD?

Pe 1 august 2018, Denise Rifai (cea cu Scrisoarea) anunța la Realitatea Tv, în direct, că există ordonanțe redactate „săptămîna viitoare vor intra în ședința de guvern”.

Sîntem în 18 octombrie 2018.

De atunci au trecut două luni și numeroase ședințe de Guvern. OUG, pe care Denise Rifai o văzuse și jura că e redactată, n-a intrat nici acum în ședința de Guvern.

Existența unui OUG (nu o unei intenții, nu a unei idei, nu a unei ciorne) ci a unui Document, redactat pînă la ultimul amănunt și așteptînd să fie aprobat în Ședința de Guvern, e o permanență a presei noastre.

A doua zi după anunțul făcut de Denise Rifai, tot la Realitatea Tv, Cozmin Gușă a invocat și el existența unui document redactat.

Pe 28 august 2018, Radu Bogdan jura și el c-a văzut OUG și că documentul va fi discutat în ședința CExN de la Neptun. N-a fost discutat nici azi.

Pe de altă parte, la interviul dat lui Răzvan Dumitrescu, Tudorel Toader a dezmințit pînă și faptul că la Ministerul Justiției s-ar fi luat în discuție măcar un proiect de OUG sau de lege privind amnistia.

Chiar și cei care au vorbit de OUG privind amnistia (Liviu Dragnea, Florin Iordache, Codrin Ștefănescu), nu ne-au oferit nici un amănunt de la care plecînd noi să putem discuta serios despre amnistie.

Liviu Dragnea a invocat drept temei teoretic al amnistiei existența Protocoalelor.

Cum ar suna o OUG de amnistie plecînd de la nulitatea Protocoalelor? Se amnistiază toate infracțiunile care au fost investigate de DNA și condamnate de instanțe pe baza Protocoalelor? Ar fi o aberație juridică.

 Protocoalele au avut drept efecte existența unor probe ilegale.

Existența acestor probe nu poate fi stabilită însă printr-o OUG privind amnistia.

Cum ar suna?

Se amnistiază faptele care au fost documentate prin Protocoale?

Cine poate stabili apriori că o condamnare s-a bazat pe probe în urma Protocoalelor?

Neîndoielnic, dorința unei amnistii există.

Dincolo de vorbe un lucru e sigur.

Un document precum OUG privind amnistia și grațierea e un document juridic elaborat.

Există un asemenea document?

S-ar putea să fie. S-ar putea să nu fie. Nu știu sigur.

Știu însă sigur că nici un jurnalist nu l-a văzut.

Nici măcar cei care jură că e redactat deja și că așteaptă ședința următoare de Guvern pentru a fi aprobat. Pînă cînd acest document nu e publicat fie și în ciornă, îndrăznesc să scriu: O fantomă bîntuie prin presa noastră! OUG privind aminstia și grațierea deja redactată.