Au făcut liniște, dar nu au tăcut. Liniștea lor nu era Tăcere. Tăcerea lor era Rugăciune. „Mi se cerea mereu sufletul din mine! Ne cereau să tăcem”, Ioan Ianolide.

„Deținutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Și totuși el e trist și îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării țării se profilează ca stăpâni și ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înțelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenți și fără precedent. Comunismul ateu și-a îndeplinit misiunea și nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forțe apocaliptice”. Ioan Ianolide, 1985.

Mă aflu în fața pragului dintre 2 luni: ianuarie și februarie, a 4 date ce zguduie cordul neamului, spre trezire de conștiință, dar și spre iertare și luareaminte, pentru ca lecția istoriei să nu-și învârtă perfida roată: 27 ianuarie 1919- se naște Ioan Ianolide , iar pe 5 februarie 1986 părăsea această lume. Pe 24 ianuarie 1921- se năștea Valeriu Gafencu, iar pe 18 februarie 1952, Sfântul Închisorilor re-năștea în ceruri.

2 nașteri și 2 plecări din această lume, 2 prieteni pe care alegerea drumului întru Hristos și nelepădarea de adevăr i-a renăscut frați. Frați de zeghe, de tortură, dar și frați de adâncă trăire mistică a ortodoxiei, uniți dincolo de timp prin pecetea esenței a tot ce înseamnă viață: Hristos.

În fața acestor evidențe de curată și sfredelitoare mărturie de martiraj, aleg ca acest articol să curgă altfel în fața dumneavoastră. Iar în acest întâi episod, dincolo de notele bibliografice care facil pot fi cercetate din atâtea alte surse, voi lăsa să se audă vocea lor. Ca o punte peste timp, epistolă despre cine au fost, cum au simțit, de ce și cum au făcut alegerile în acele cumplite ceasuri. Și toate acestea pentru ca noi, cei de azi, să nu uităm că atâtea alte capete luminate ale veacului au plătit cu viața nu doar verticalitatea cugetului, dar mai ales neprihănirea credinței. Și toate acestea nu cu sete de răzbunare, ci în rugăciune, iertare, dar și putere de transcendere a generațiilor.

 

„Dragul mamei, tu ai un destin deosebit”

Astăzi, Ioan Ianolide își va așterne Testamentul aici, în trepte de viață ce înfățisează nu doar un crez, o credință de nezdruncinat, dar, după cortine, se întrevede politicul, ideologizarea crimei, obediența monstruoasă în fața unei anume structuri și râvna cu care se luptă, prin orice mijloace, spre strivirea Omului din om. Să îl ascultăm, așadar, în frânturi de cuvânt, a căror selecție mi-o asum:

„N-are cum să încapă infinitul în cuvânt, de-ar fi să vorbesc toată viața! Pornesc pe drumul dinlăuntrul meu. Am avut parte să mă nasc dintr-o spiță de oameni care par mai mult o sinteză decât un specific național. De mic copil eram deschis nevăzutului din văzut. Îmi spunea mama:

- Dragul mamei, tu ai un destin deosebit. Eu team apărat cât am putut, dar duhurile rele nu te vor lăsa în pace. Să ai grijă de sufletul tău, dragul mamei!”

Și au trecut anii. Ioan a fost ridicat, sub pretextul participării la uciderea profesorului de filosofie. Începuse perioada neagră, de crucificare nu doar a spiritelor înalte din intelectualitatea română, dar și a simbolurilor, valorilor naționale:

„Nu aveam nici cea mai mică intenție de a ceda mârșăviei. Mă durea nu umilința personală, ci jignirea adevărului, a splendorii spiritului uman, cu care mă simțeam solidar, mai ales acum, când mi se impunea minciuna prin teroare: Iată un prilej unic de trăire! Acum e acum, să te vedem, băiete!- îmi spuneam în sine.

Ce vă las eu... Testamentul unui nebun, cum ar spune unii. Scriu cu sufletul la gură, cu teamă și nici nu recitesc paginile. Omului trebuie să i se acorde deplinul imperiu al conștiinței sale. Omenirea lipsită de libertatea conștiinței este cea mai gravă mutilare adusă omului și duce la un dezastru general uman.

Omul nu poate fi stăpân omului. Noi nu am refuzat puterea! Ci am refuzat închinarea la putere, căci noi închinăm a noastră putere Preaputernicului de la care emană puterea!”

 

Închisoarea Pitești: „Descalțăte, străine, de sandale, de-aici începe țara fără Cer...”

„- Banditule, nu-ți convine? Ne crezi fiare sălbatice, iar tu te vezi martir!... Nu ai scăpare! Pentru tine vom folosi metode cu totul speciale. Ești o personalitate și îți vom da toată importanța pe care o meriți. Tu ai dus mii și mii de oameni în eroare, ai făcut din ei fanatici și acum își dau viața pentru ideile pe care tu le-ai băgat în cap, de aceea vom face curățenie în căpățâna aia a ta! E Vinerea Patimilor și vom săvârși o înviere din mormânt: vom face pe acest om să se nască din nou! Începeți! Începem cu personajul cel mai important al zilei, ăsta care-o face pe Hristosul (Valeriu Gafencu). Dați-l jos de pe cruce! (torționarul)

Și astfel, spectacolul a început în mai multe ringuri. Pe peretele din față am văzut un tânăr crucificat, care atârna cu mâinile legate în 2 cuie din zid. Când am dat cu ochii de el, n-am putut să-l recunosc, căci eram îngrozit. Mai târziu aveam să aflu că era prietenul meu, Valeriu. Eram în plin iad. Valeriu a căzut ca un copac trăznit, un sac de oase dezmembrate. Cu vocea tremurândă, dar fermă, a spus:

- Nu pot, d-le! Înțelege că nu pot! Nu pot schimba atâta lumină câtă este în mine pe atâta întuneric cât văd în această „reeducare”...Omorâți-mă, dar nu pot fi nici ticălos, nici criminal! Nu mă pot înșela pe mine însumi. Dumnezeu e real. Dumnezeu e aici, cu El nu vă puteți lupta!

Ce a urmat:

- Sus cu el pe cruce, la loc! Și l-au legat iarăși în cuiele din perete.

Torturile se executau în timpul nopții, iar zilele erau de relativă liniște, tot cu scopul de a masca aparențele. Când s-a ieșit din Pitești, s-a avut senzația libertății, deși au urmat Târgu Ocna, Gherla, Aiud, Jilava”.

 

Închisoarea de la Târgu Ocna

„Aici s-a creat o adâncă și sinceră comuniune sufletească între oameni, încât Târgu-Ocna venea ca un balsam peste rănile prăbușirilor mele.

În evenimentele de la Târgu-Ocna se concentra într-un mod excepțional toată istoria. Noi simțeam acolo destinul lumii întregi, istoria ca formă a spiritului uman. Jucam acolo cartea tuturor oamenilor pentru o eră istorică de mare durată, căci cine ajunge să lupte pentru conștiință, acela se află pe dimensiuni universal-umane. Noi ne riscam viața pentru salvarea sufletelor! Un popor ce pare umil, blând, supus și ignorat ascunde în el adâncă înțelepciune colectivă, real eroism și un sentiment curat al libertății și demnității. E drept însă că o astfel de istorie face posibile și lașitatea, compromisul și trădarea- și n-am fost cruțați de ele.

 

Descoperirea Rugăciunii inimii

Deși slăbeam, energii noi se adăugau sufletului meu și mintea era într-o necontenită veghe lucidă. Am descoperit în mine lumea ca o vibrație, ca un miracol. Am constatat că energiile spirituale au mediu prielnic în măsura în care voința stăpânește trupul. Voinței puternice i se supune nu numai gândul, ci și activitatea fiziologică a organismului. Nervii ascultă de voință, când ea e fermă. Când îmi sleiau puterile organice, atunci rugăciunea se șoptea singură, lin, ca o mângâiere. Echilibrul meu mental, sufletesc și biologic a fost perfect în epoca în care am stat izolat, zidit în Gherla”.

 

Ieșirea din închisoare

„Țara pe care o părăsisem când am intrat în temniță se schimbase la față. Nu mai existau țărani, nici ca pătură socială, nici în tradiția în care îi cunoscusem. Țăranii bătrâni suspinau, tăceau, țăranii tineri nu mai doreau pământ. La insistențele d-nei Maria, m-am decis să scriu. Un testament.

Dar testamentul unui nebun va convinge pe oamenii cei atât de înțelepți?!

Să lăsăm timpul să vorbească!”