Ştefan Grimberg este de mulţi ani un nume de referinţă în comerţul cu artă din România. După o activitate prestigioasă la galeria Da Vinci, de pe calea Victoriei, el a deschis casa de licitaţie care îi poartă numele, devenind în scurt timp unul dintre cei mai importanţi jucători din domeniu.

Casa de licitaţie Grimberg, prin performanţele realizate în doar câteva luni, a stârnit atenţia pieţei de artă din România. Patronul ei, Ştefan Grimberg ne povesteşte câteva despre el şi despre activitatea pe care o desfăşoară. EVZ: Cum aţi devenit proprietar de galerie şi de casă de licitaţii? Ştefan Grimberg: Am terminat Facultatea de Construcţii, secţia de Instalaţii şi am lucrat în acest domeniu 14 ani, înainte de 1989. În vara anului 1990, văzând că în construcţii treburile nu prea mergeau şi că şansa de a face o carieră era minimă, m-am hotărât să mă ocup de ceva unde totul să depindă numai de mine. Eram pasionat de artă încă de mic copil şi am avut şansa să trăiesc în familie printre opere de artă. Astfel nu mi-a fost greu ca în anul 1992, în luna iunie să îmi deschid o galerie. Se numea DaVinci, era amplasată pe calea Victoriei, chiar pe lângă GDS, adică chiar în centrul Capitalei. Această galerie a funcţionat până în anul 2004. Am avut foarte mulţi clienţi de elită, care mi-au acordat încredere având în vedere implicarea şi competenţa de care dădeam dovadă. În tot acest timp m-am implicat şi în nişte iniţiative legislative, în domeniul nostru al negustorilor de artă. Avem mult de suferit din pricina unei birocraţii, cu care ne-am născut şi parcă trebuie să şi murim cu ea.Încă pentru orice gămălie de ac pe care o vindem trebuie să completăm multe hârtii pentru Patrimoniu, pe care nu le citeşte nimeni. Dar care costă şi timpul nostru şi salariul funcţionarilor care le îndosariază. Vă rog să mai punctaţi nişte paşi până la "Casa Grimberg" de astăzi. La Galeria Da Vinci am cunoscut foarte mulţi iubitori de artă, oameni cu gusturi rafinate, care aveau lucrări valoroase, pe care doreau să le vândă sau care căutau să cumpere tablouri. Mi-am făcut o clientelă şi un nume. În tot acest timp am mai încercat să deschid o galerie şi am şi făcut-o undeva în zona şoselei Ştefan cel Mare, pe lângă stadionul Dinamo, dar nu a mers, poate şi din cauza amplasamentului şi apoi la Hanul cu Tei, după cum se ştie un loc tradiţional pentru artă încă de pe vremea lui Ceauşescu. De ce nu aţi rămas la Hanul cu Tei? La un moment dat şi pentru destul de multă vreme Centrul Vechi a intrat în lucrări de renovare şi sistematizare. Zona a fost pur şi simplu blocată de lucrări edilitare. Pentru negustori , chiar şi pentru cei de artă, toată activitatea a fost paralizată şi am fost nevoit să renunţ la această locaţie. Dumneavoastră vă schimbaţi sediile, în piaţa de artă ce se mai întâmpla în toţi aceşti ani? Dispăruseră cumpărătorii mai în vârstă, iubitorii, marii iubitori de artă şi apăreau nişte investitori tineri, cam între 30 şi 45 de ani. De obicei şi aceşti noi investitori provin tot din familii cu opere de artă în casă. Alţii nu au avut o educaţie artistică în familie dar ei îşi concentrează atenţia şi pe câştig. Ei au înţeles că şi în România piaţa de artă a înregistrat un boom şi asta s-a întâmplat între anii 2008-2011, când preţurile au crescut la niveluri nemaiîntâlnite. Au observat că pictura noastră interbelică a început să se vândă din ce în ce mai bine şi s-au hotărât să bage bani. Şi în prezent? Şi piaţa de artă este în permanentă mişcare ca şi alte domenii. Pentru ca o operă de artă să fie bine vândută ea trebuie să circule, trebuie să fie mediatizată. Trebuie chiar mult timp pentru o galerie ca să fie cunoscută şi să reuşească să vândă tablouri, de exemplu , la adevărata lor valoare. Eu am reuşit totuşi o performanţă cu noua mea casă de licitaţii ca în data de 10 decembrie, anul trecut, când am ţinut prima licitaţie în clădirea ARCUB, fosta ARLUS, să prezint 140 de obiecte de artă de o valoare excepţională şi să vând 40% dintre ele, cu o reţetă de 350.000 de euro. Adică asta înseamnă suma încasată. În luna februarie vom organiza o nouă licitaţie şi îmi propun , în cursul acestui an să fac acest lucru lunar, diversificând gama de opere şi obiecte oferite. Pe măsură ce casa noastră de licitaţie va deveni mai cunoscută şi preţurile de vânzare vor creşte. În prezent mă mândresc cu faptul că noi am expus o lucrare de Tonitza, cel mai important tablou cu flori expus şi vândut în ultimele decenii care s-a dat cu 75.000 de euro plus taxe. Am mai prezentat un tablou unicat al lui Vermont, care însă nu s-a vândut. Dar mă mândresc cu acest fapt. De altfel, chiar în timpul licitaţiei eu am recomandat această operă de artă spunând că sunt mai multe tablouri "Car cu boi", ale lui Grigorescu, dar dacă cineva vrea un unicat trebuie să ne acorde mai multă atenţie. De altfel, eu care urmăresc acest fenomen de zeci de ani pot să vă asigur că ştiu zeci de situaţii cînd, la începutul anilor 90 s-au vândut tablouri cu câteva mii de dolari şi acum valorează sute de mii de euro. Aproape nici o afacere nu oferă atâtea oportunităţi precum comerţul cu artă. Ce tablouri aveţi în dormitorul dumneavoastră? Pictori români interbelici.