Fiind mai leneș din născare, salut orice sărbătoare, zi liberă sau festivitate care te obligă să lași uneltele jos și să sărbătorești prin nemuncă! Așa îmi explic de ce ziua de 1 Mai a fost întotdeauna printre preferatele mele. Costineștiul anilor ’80, trenurile pline până la refuz, grătarele ”la iarbă verde” din Căldărușani, 1 Mai și cea de 2, botezată pompos ”Ziua Tineretului”, erau o mini-vacanță care-ți permitea să întâmpini cum se cuvine căldura ce urma să se instaleze în toată țara, un antreu savuros al ospățului de bucurii al vacanței de vară.

Pe cine interesa că în Centru era manifestație sau că televizorul își irosea cele două ore de program cu poezii patriotice, rostite cu patos de grupuri de actori mai mari sau mai mici, înarmați cu priviri tăioase și cu începutul de chelie ascuns sub șepci de tractorist? Când nu mai auzeai marea de boxele în care răsunau Compact sau Iris sau când roșeai pe faleză, strângând de mână o studentă la Litere, cine mai avea timp de corurile de paparude îmbrăcate în costume populare care cântau ”Hora națiunii înfrățite în idealuri”?

Tineri fugiți de acasă cu bani de câteva beri sau oameni maturi care scoteau din debara special pentru zilele libere paletele de badmington și fluturașii ”ăia buni, cu pene, chinezești”, toți serbam 1 Mai.

Păsa cuiva că e Ziua Muncii, că ”înaintașii” se jertfiseră pe ”frontul luptei de clasă” sau de ”emanciparea clasei muncitoare”? Lozincile nu valorau nici cât cartonul rămas de la mici, îngroșat de grăsime scursă și de muștar uscat.

Era o sărbătoare goală de orice urmă de conținut. O mini-vacanță care aducea un strop de culoare într-o viață tot mai gri.

După Revoluție, vacanța a fost păstrată, la fel de goală de sens ca și până atunci, un dar făcut hotelierilor și carmangeriilor, pentru că poveștile – umflate sau nu de propagandiști – nu mai au nicio valoare.

Pierdută într-un lung - și binemeritat! - șir de sărbători legale și naționale, legate de evenimente religioase sau de împliniri istorice ale națiunii noastre, 1 Mai a rămas stingheră între ele, fără să ne vorbească despre nimic. Nu amintește de uniri, de nașterea, învierea sau înălțarea Mântuitorului, de bătălii câștigate cu prețul a mii de vieți.

Totuși, tind să cred că din toate sărbătorile naționale, 1 Mai este cea mai iubită, după cele de Crăciun și Revelion, zi națională a românilor. Și, văd acum, printre știrile de pe mapamond, că nu suntem singurii care iubim aceste ore de libertate, multe țări, în special europene, serbând începutul ultimei luni oficiale de primăvară. Fie că înalță spre cer fumul gros al grătarului, fie că se zgribulesc serile pe malul mării, fie că pornesc cu bicicletele prin parcuri, toți apreciază ziua de 1 Mai. Are multe avantaje, nu ne încaieră ideologic, nu ne certăm pe doctrine sau religii din cauza ei. Ne mai aruncăm unul altuia un ”snobule” sau ”cocalarule”, dar nu o facem cu aceeași furie ca la sărbătorile religioase sau istorice. O facem cu fruntea descrețită de așteptarea verii.

 Totuși, serbând an de an 1 Mai, deocamdată goală de înțelesuri, mi-e teamă ca în timp, tot serbând, să nu înceapă să-și recâștige semnificația, să ne trezim că dezbatem rolul primelor mișcări sindicale sau al solidarității muncitorești și de aici până la egalitarism și proprietate comună nu mai e decât un pas. Ăsta chiar e un pericol ascuns între condimentele amestecate în carnea tocată a micilor.

Așa-l credeam și pe Marx, mort, îngropat în rafturile cele mai inacesibile ale bibliotecilor, și l-am văzut comemorat ca pe un erou al gândirii.

Dar, trebuie să recunosc, micii au un gust mult mai puternic decât cel al fricii!