EVZ vă spune povestea dulce și amară a lui Petru Teleu, de 85 de ani, care trăiește într-un colț de rai din Copileț. Singura legătură cu lumea a bătrânului e un telefon mobil. Sate întregi din județul Hunedoara se golesc pe an ce trece. Cei tineri pleacă unde văd cu ochii, iar părinții se sting, așteptând în zadar întoarcerea copiilor

Pe nea’ Petru Teleu l-am întâlnit prima dată în iarna lui 2010, în Copileț, un cătun situat la doi kilometri și jumătate de Muncelu Mic, județul Hunedoara. Am ajuns atunci în câteva locuri încă ne-electrificate pentru că trecuseră trei ani de la aderarea României la UE, iar guvernele ce se schimbaseră deja de vreo două ori nu s-au ținut de cuvânt, nu au electrificat fiecare locuință din țară. La Copileț erau atunci vreo șapte suflete. Acum a mai rămas doar nea Petru. Singur – singurel trăiește de doi ani.

Pe de o parte are noroc că, din când în când, cei doi fii ai lui îi mai trec pragul și mai înnoptează în casa părintească. Pe de altă parte e ghinionist, pentru că a crezut că și gospodăria lui va ajunge vreodată în rând cu celelalte: „Unii or murit, alții s-or dus pi la neamuri, pin’ alte sate. Acu-ș tri ani numa’ io șî baba me’ am mai rămas aici. N-o trecut bine un an ș-o murit și ea. Am rămas sângur ca un cuc, într-un sat gol”. Îl apucă plânsul. E mândru ca orice locuitor al Ținutului Pădurenilor, dar tot nu-și poate ascunde lacrimile. Durerea-l copleșește.

„Mi-i urât, măi, copii”

Nu e deloc la curent cu politica. Nici nu prea are cum. Aparatul de radio i s-a stricat cu mulți ani în urmă. Oricum nici bani de baterii nu mai prea avea pentru el. La televizor spune că se mai uită, pe la prietenii din sat, din Muncelu Mic: „Mi-i urât, măi, copii. Așe de urât că io, la vârsta me, mă iau șî mă mai duc până-n sat să mai văd șî io on jurnal, să mai ascult o muzică populară la televizor. N-am cu cine vorbi o vorbă?”. Câteodată să face noapte și vin numa io și strigoii pă drum, încoace. Da-mi iau inima- n dinți și vin acasă, că-i iarnă, că-i vară, că-i ploaie, că-i vânt, că-i neauă...”.

Morți la 73 de ani

Cornelia, soția lui, a murit în 2012. Abia ce împlinise 73 de ani. Ca să nu fie singur, l-a chemat pe fratele lui Cornel. „O fost la sanatoriu, la Geoagiu, internat. Era și el sângur, vai de capu’ lui. În vară, acu-s doi ani, după ce-o murit muierea, o venit să șadă cu mine, să-mi mai țână de urât. În toamnă zicea că să duce iară la sanatoriu. O stat fix șasă săptămâni ș-o murit. Tăt 73 de ani avea. Am dat păstă el căzut în camera aialaltă. Am vrut să-l iau în spate, să-l aduc aici, unde stăm de vorbă. N-am putut. L-am tras pă jos, cum am putut, șî l-am urcat în pat. Dup-aia mi-o zâs să-l ridic în șăzut. L-am ridicat, o mai suflat de câteva ori ș-o murit. La mine-n brață o murit. L-am pus pă pat mort șî m-am dus, cum am putut, pă jos, în sat, să cer ajutor”. Amintirea morții fratelui său îl face să plângă, din nou.

De copil, slugă la bogați

După ce se liniștește, povestește că a avut doi frați și patru surori. Toți născuți și crescuți în căsuța în care el își duce acum singur ultimele zile. „O fost sărăcie mare, măi copii. Mare. Biata mama nu ne mai putea cuprinde cu bucatele și cu hainele. Două surori s-or măritat la Arănieș, alta la Găunoasa, iar alta, mai amărâtă, s-o dus de suflet la Boia, săraca. Pă mine m-or dat slugă la niște bogaț’ cam pă când aveam numa’ 10 ani. Acolo am învățat io să-mi fac de mâncare. Mă trimiteau bogătanii cu vitele, zâua, la câmp. La amiază mai veneau cu câte-un crum-pen, câte-o ceapă, câte-o bucată de brânză, da’ sara trebuia să-m’ fac io sângur de mâncare că altfel nu mai puteam birui a doua zî la muncă. No, acuma-mi prinde bine că șciu să-m fac o zamă, cât de rea, numa’ că nu mai prea am din ce să-mi fac. Am o grădinuță mică lângă casă une pun o ceapă, un morcov, un cartof, da’ nu-i destul. Iară-n jos, în vale nu mă mai pot băga, c-or venit niște unii cu oile de s-or pus ei stăpâni păstă tăt, de ani buni, iară la mine n-or venit nici măcar cu o litără de uloi, ori o kilă de zăhar. Așe-i când ești bâtrân șî sângur în sat. Când eram io copil alta era treaba, că erau șepte căși și vo 20 – 30 de inși aicea. Era rânduială bună”.

Sărăcia care aduce necazul

Petru Teleu spune că mama lui a murit la 44 de ani. Gospodăria rămăsese deja fără femeie-n casă. Tatăl său n-a mai vrut să se însoare. Era însă nevoie de o femeie-n casă. „L-o însurat tata pă hăl mare, pă Aurel. Era cu tri ani mai mare ca mine. O adus Aurel o noră aici, acasă, dară tata nu s-o mai putut înțelege cu ei. S-or sfădit așe de rău că Aurel o ajuns să-l bată pă tata. Vai, rău o fost. Dup-aia, Aurel o murit la 31 de ani, de silicoză. Nora aia s-o luat șî s-o tăt dus”, povestește nea’ Petru.

Nici el n-a avut noroc din prima încercare:„Am gătat armata șî m-am dus ginere în Prăhănești. Era o fată faină, tânără, numa 15 ani avea. Da’ n-am putut sta acolo că mama mașteră (vitregă-n.r.) o zâs că pot să rămân acolea numa’ dacă- i fac șî ei poftele, mă-nțelegeț’. No, ăsta lucru io nu l-am putut face ș-am plecat. Dup-aia am luat altă fată, da’ părinții ei or fost sânguri și n-or mai lăsat-o să steie aici. Dupaia am găsât-o pă Cornelia, mama copiilor mei. Of, Doamne, o fost șî bine, o fost șî rău. Da... vorba aia, rău îi cu ele, da’ mai rău îi fără ele. Io am tras cătă casă, să fac casă mai mare, să steie măcar unu’ din ă doi băieți ani noșci aici, cu noi. Ea nu șî nu. Tăt zîcea să le luăm bloc la Deva. Am dat boii ș-am luat bloc. Boii s-or dus, blocu’ s-o dat, banii s-or dus. Da’ asta-i viața. Acuma io am rămas sângur. Am doi ficiori. În fiecare săptămână, când pot, mai vin pi la mine, da’ tăt sângur întră patru păreți îs”.

Azilul, singura alternativă

În urmă cu patru ani, Petru Teleu era vesel și glumeț. Ne povestea, de față cu soția lui, cum o mândră din tinerețe l-a ademenit în căruța cu fân, iar când lucrurile erau mai în toi, căruța a pornit la vale, pentru că nu fusese bine „împiedecată”. Și era doar una dintre pățaniile vesele ale lui Petru Teleu cel mai tânăr cu patru ani, cu soție acasă și cu încă vreo cinci vecini cu care să mai schimbe o glumă. În doar patru ani însă, Petru Teleu nu mai are nici vecini, nici nevastă, nici aparat de radio la care să mai audă câte- o vorbă de prin țară. Nea Petru mai are doar doi fii, de 41 și 45 de ani: „Acuma, știți cum îi. Io-s aici, pe-un vârf de munte, copiii-s fiecare cu viața lor. Unu-i la Deva. Ălălalt îi la Ohaba, colo, departe, cătă Bănat”, iar când spune „Ohaba”, nea’ Petru folosește tonul pe care l-ar folosi dacă s-ar referi la o țară străină, îndepărtată, deși, de la Muncel la Ohaba nu faci mai mult de 45 de minute cu mașina. „N-am cum să mă duc la vreunu’ dintre ei. Nici n-am pretenția. Io-s bătrân, îs cu ale mele șî nu mă poci duce-ntră străini. N-aș putea sta așa, la casa altuia. Nu pot să plec de la cuibu’ meu la cineva care să mă țâpe (arunce – n.r.) într-un colț de casă. Da’ cred că m-aș duce la un azil. Nici nu știți cât îi de grea singurătatea”.

Doar el, cățelul și sălbăticiunile

Cătunul Copileț a fost așezat cu sute de ani în urmă pe o coamă de deal de pe care se vede cu ușurință releul de pe Nucet, de lângă Deva. Imaginea este înșelătoare. Distanța de la Copileț la Deva e mult mai mare decât te lasă ochiul să crezi. Singura porțiune cât de cât netedă dintre casa lui Petru Teleu și civilizație este șaua ce duce preț de o jumătate de ceas de mers pe jos spre Muncelu Mic. În celealte direcții sunt doar versanți care coboară și pădure. „Vin mistreții aici foarte des. Toamna trecută am avut ș-un urs lângă casă. O lătrat cățălu’ la el, da’ mai că nu l-o băgat în samă. Până la urmă s-o lăsat mânat de câine mai în jos, pă vale. No, de asta mi-i mie frică. Nu mai poci sângur, nu mai pooooci”, se tânguie bătrânul. „Am picat de pă scară. Năroc că n-am dat cu capu’ de-o piatră! Dacă pic la pat, cine vine sămi facă o zamă, ori un ceai? Dacă mi-i rău, aici mă găsăsc mort copiii”, spune resemnat bătrânul. „Am un telefon mobil, apăs pă butoanele eștea și fac apel. De-oi nimeri bine, bine, de nu, iaca... Câteodată șî telefonu’ ăsta nu mai are curent. Atunci mă iau frumos șî mă duc până-n sat, să-l pun la încărcat”.