Pe 26 iulie, Adrian Țuțuianu declara că România își canalizează energiile pentru achiziționarea de rachete americane Patriot, produse de consorțiile americane LockheedMartin și Raytheon, și nu are în vedere o altă ofertă. El respingea astfel, implicit, dar fără echivoc, o ofertă asemănătoare pe care o făcuse compania MBDA-Franța.

Pe 3 august, Țuțuianu semna, împreună cu vicepreședintele altui gigant american, Bell Helicopters, „scrisoarea de intenție, preț și disponibilitate” pentru achiziționarea de elicoptere de atac AH-1Z Viper.

Și de data aceasta, o companie franceză a rămas cu buzele umflate: Airbus Helicopters, care încercase să vândă României aparate H215M.

România, cu Țuțuianu la comanda politică a Armatei, părea că a făcut opțiunea strategică de a juca pe Cartea Americană. Nimic mai firesc, după atenția cu care Iohannis a fost tratat la Washington de Trump.

Însă vizita lui Macron, din 24 august, de la București, dă totul peste cap: în aceeași zi (deci pe loc!), România semnează achiziționarea de sisteme antiaeriene SAMP/T, dotate cu rachete Aster 30 de la MBDA. Adică cele respinse de Țuțuianu cu mai puțin de o lună în urmă. Este semnat și un acord pentru extinderea contractului de producție cu Airbus Helicopters, care implică și achiziționarea unui număr neprecizat de aparate H215M de către Armata Română, care fuseseră scoase din cursă cu doar trei săptămâni în urmă.

Bătăile teatrale pe umăr, împunsăturile complice cu cotul în coaste, zâmbetele mai artificiale decât o gladiolă de plastic de la Cotroceni sau Muzeul Satului, dintre Macron și Iohannis, n-au fost în zadar: după Marele Licurici ne-am procopsit cu încă o coleopteră tutelară, ceva mai mică și mai agitată.

În paranteză fie zis, să notăm că, spre deosebire de AH-1Z Viper, care este un elicopter de atac pursânge, modelul francez H215M este mai apropiat de nevoile civile decât de cele militare. Sau, cum declara analistul militar Ion Petrescu pentru EvZ, „Oferta Parisului nu a vrut să deranjeze Moscova!”

Țuțuianu, însă, o ține pe-a lui: pe 30 august, într-o conferință comună cu ambasadorul american la București, ministrul român al Apărării anunță intenția de a achiziționa alte câteva zeci de aparate F-16, dar și, atenție!, F-35, cel mai modern avion de luptă din lume. La fel ca rachetele Patriot, acesta este produs de Lockheed-Martin, de la care Țuțuianu a afirmat că se mai dorește cumpărarea de lansatoare de rachete HIMARS. Cu această lungă listă de cumpărături, ministrul român trebuia să traverseze Oceanul în septembrie, unde, între alții, avea programate discuții cu omologul său de la Washington, Jim Mattis.

În ultimele zile, a început să se discute tot mai insistent despre posibilitatea mutării bazei militare de la Incirlîk în România, undeva, pe lângă Craiova.

Cu 24 de ore înainte de a fi „executat”, Adrian Țuțuiau a fost protagonistul unui evenimentcheie: luni dimineața, el s-a întâlnit cu reprezentanții ExxonMobil în România. „Discuțiile dintre cele două părți s-au axat pe analiza și identificarea unor oportunități de cooperare”, se arată în comunicatul pe cât de laconic, pe atât de misterios.

Dincolo de faptul că ar fi interesant de aflat ce „oportunități de cooperare” pot exista între Armata Română și o companie de foraj și exploatare a resurselor naturale, senzațional cu adevărat este faptul că Exxon este compania unde, până la 1 ianuarie 2017, a fost CEO nimeni altul decât Rex Tillerson, actualul secretar de stat al lui Trump.

Deci, Adrian Țuțuianu a demisionat/a fost forțat să demisioneze a doua zi după ce s-a întâlnit cu reprezentanții companiei șefului diplomației americane, în luna în care trebuia să meargă în America, pentru a discuta cu secretarul pentru Apărare și în pragul parafării unui pachet uriaș de contracte cu coloși americani.

Motivul pentru care a demisionat ministrul este el însuși straniu: un aviz pe siteul MApN, în care cadrele militare erau anunțate că, în septembrie, își vor primi drepturile în două tranșe, în loc de una. Nici vorbă de vreo tăiere, nici vorbă de vreo întârziere, nici vorbă de vreun păgubit. În România, au existat scandaluri cu mult, mult mai mari, care nu s-au încheiat cu demisii, dar nici mă- car cu scuze. De pildă, în aceeași zi în care Țuțuianu era „demisionat”, ministrul Muncii, Olguța Vasilescu, le trântea în față mamelor nemulțumite de plafonarea indemnizației: „Nimeni din România nu contribuie vreodată pentru indemnizația copilului... Puteam să n-o mai dăm deloc!” Nici o reacție, nici o indignare politică!

În cazul lui Țuțuianu, un uriaș mecanism, căruia în mod normal îi trebuie zile sau săptămâni să se urnească, s-a pus imediat în mișcare, (ca) la comandă: Iohannis l-a sunat pe Tudose, Tudose pe Țuțuianu, iar ministrul Finanțelor, Ionuț Mișa, a sărit prompt să arunce ultima lopată peste colegul de la Apărare: „Nu există nici un risc de neplata salariilor, la nici un minister”.

Simpla înșiruire a faptelor, așezate în ordinea lor firească, și curățate de zgura evenimentelor și declarațiilor parazite, emană un iz greu de lucrătură: Țuțuianu a fost compromis și eliminat în dulcele stil clasic al serviciilor secrete.

De ce? Răspunsul nu este greu de dat. Ca întotdeauna, „Follow the money!” Decizia de a aloca anul acesta 2% din PIB a transformat România într-un partener mult-râvnit. Orientarea evident pro-americană a lui Țuțuianu a făcut ca multe state și companii mai puternice decât statele să se trezează brusc cu pofta-n cui. De-a lungul timpului, s-au făcut crime pentru mai puțini bani. Darămite o pârlită de compromitere!

Însă lucrurile sunt încă și mai complicate. Iată: Când pe 6 iulie, Donald Trump a descins la Varșovia, la reuniunea Intermarium, intenția sa de a exploata fisurile între Centrul și Estul UE, pe de o parte, și Occident, pe de alta, a fost evidentă. Discursul său puternic conservator, atacând fără menajamente neo-marxismul, pe care se bazează toată șandramaua UE, a isterizat Bruxelles-ul.

Planurile unei Europe cu două viteze – una în Vest, alta în Est – văzută inițial ca soluție de salvare a UE, s-au dovedit otrăvite: Trump intenționa să le folosească în beneficiul său, încercând să „anexeze”, să „remorcheze” trăgându-le până în sfera de influență americană, cât mai multe dintre statele central și est-europene.

Cu unele nu avea de făcut un efort prea mare: țările din Grupul Vișegrad sau țările baltice... Cu altele, însă, era mai greu: România se numără printre acestea. Transformarea țării noastre într-o „ostatică de lux” a contractelor cu armament părea o soluție perfectă, pentru a tempera elanurile pro-UE ale lui Iohannis și compania.

Singura satisfacție a lui Adrian Țuțuianu rămâne faptul că a fost victima unui joc planetar, instrumentat pe malurile Dâmboviței.