Au venit aici acum 190 de ani. Au muncit pe brânci, au luptat alături de austrieci, de nemți și de români, împotriva turcilor și rușilor. Vorbesc o cehă curată, dar arhaică, precum limba română de la „pașopt”. Au fost câțiva și au rămas puțini.

Cum treci de Orșova și o iei pe Clisura Dunării, odată ce ai ajuns la Cazanele Mari, după Dubova, mai ai câțiva kilometri până se face un drum pe mâna dreaptă. Indicatorul rutier îți spune că mai ai șapte kilometri până la Eibenthal, unul din cele șase sate ale cehilor colonizați de Imperiul Austro-Ungar, în anii ’20 ai secolului XIX. Calea îngustă te poartă printre munți cu păduri aproape virgine, iar ceața, prezentă mai tot timpul dimineața și seara, mai ales primăvara și toamna, te teleportează, cumva, în vremea defunctului Imperiu. Aici și-au făcut sălaș pemii, niște cehi plecați din Bohemia natală. Au venit în valuri succesive între 1824 și 1828. Mai toți cu pluta, pe Dunăre. Au fost momiți de austrieci că aici vor găsi un Eldorado. Au dat de o pădure prin care nu mai călcase picior de om de pe timpul lui Decebal. Conștiincioși, și-au făcut case și au început un negoț cu lemne. Apoi, odată cu revoluția industrială, au devenit mineri. Au luptat în războaie alături de austro- ungari și nemți, dar și alături de românii care i-au adoptat. Au murit pe front, sau în pribegie, prizonieri în Rusia sau deportați în Bărăgan. Cei care au supraviețuit s-au întors în vatra lor din creierul Munților Almăjului, pe malurile Tisoviței. Nimic, însă, nu le-a schimbat identitatea națională și, mai presus de toate, nu le-a alterat tradițiile și limba. Astăzi, satul Eibenthal – în germană – sau Tisove Udolt – în cehă, Valea Aninului – pe românește, este pe moarte. Au mai rămas doar bătrânii.

Colecționarul de pietre

Domnu’ Ioji, cum îi zic apropiații, are 71 de ani și a fost miner până a ieșit la pensie, după 31 de ani de scormonit prin măruntaiele pământului. Darurile țărânii i-au rămas, însă, întipărite în genetică. Face el ce face și adună, de te miri unde, tot felul de pietricele și bolovani, care mai de care mai interesanț i . Are în ogradă un veritabil muzeu geologic. O boscorodește pe Marușca, nevastă-sa, că nu a șters masa de praful lăsat de pietrele sale. Evident, în limba adusă pe malul Tisoviței de strămoșii săi din Bohemia. După ce s-a lăsat de minerit, Iosif Coțman a rămas cu o meteahnă. Adună tot felul de pietre, pietricele și bolovani.

FOTO: Nea Ioji a muncit o viață în minele românești. Acum colecționează pietre FOTOGRAFII: MARIUS VLAD

„Cre’ că e un fel de hobby”, râde moșul cu o gură știrbă, care seamănă cu o intrare în subteran: „Uite, astea sunt cristale mici, aici niște cuarț, cristale de magneziu , oxid de fier, de cupru și nichel”. Pe lângă astea, nea Ioji a mai găsit pe munții din jurul Eibenthal- ului, și bucăți de ceramică neolitică, cioburi, vârfuri de săgeți bazaltice și alte unelte preistorice.

Momeala imperială

„Io, din câte am citit, știu că pemii au venit, în 1824, la Sfânta Elena – lângă Moldova Nouă și Gârnic. Apoi, au mai fost valuri succesive în 1825 și 1826”, turuie bătrânul miner.

Bătrînul zice că, în 1820, s-a dat un decret în tot Imperiul Austro-Ungar cum că se caută oameni pentru colonizarea teritoriului din nordul Clisurii Dunării. „Intenția era mai mult strategică. Pe maluri erau doar câteva mici sate de pescari. Turcii năvăleau des spre centrul Europei, iar trecerea nu se făcea decât peste Dunăre, că drumuri nu prea erau”, e sigur pe el Iosif Coțman. Este limpede că e „doxă” de istorie locală. Și așa a fost, cum a spus el. Emisarii împăratului au mers din sat în sat prin Bohemia. „Oamenii au fot mobilizați cum că o să fie tăietori de lemne. Fiecărui cap de familie i s-au promis câte 28 de <> de pământ. Ar veni cam 16-17 hectare, fâră impozit timp de 30 de ani! Pâmânt pe care și-l aleg singuri, unde defrișează!”, explică nea Ioji cum au fost momiți pemii să vină în acest ținut rămas aproape sălbatic și în zilele noastre.

Folosiți de nemți și pedepsiți de comuniști

Cel de-al II-lea Război Mondial i-a prins pe urmașii coloniștilor pemi între granițe românești. „Am luptat pentru România! Foarte mulți nu s-au mai întors! Au plecat la război și câte doi-trei bărbați din fiecare familie. Eroiii noștri... Dar un monument al eroilor n-am avut niciodată”, se încruntă venerabilul ceh. După război, s-au trezit cu comuniștii pe cap. Norocul lor a fost că zona fiind muntoasă, nu s-a putut face colectivizare. Așa că i-au folosit pe pemi altfel. „Aici toți bărbații erau mineri. Ne-au băgat în mină și ne-au dat de lucru la antracit, crom,steatită și azbest. Chiaburi n-am avut, că nu eram bogați, dar tot au luat vreo 12 familii și leau deportat în Bărăgan! Da’ pe alte motive”. Cauzele au fost, evident, ideologice. O înlănțuire ciudată de fapte a dus la pedepsirea săracilor pemi. „În 1942, nemții au luat în Austria și Polonia 27 de băieți, chipurile să-i învețe o meserie. De fapt, i-au băgat în cazărmi și i-au instruit militar, cu gândul să-i înroleze și să-i trimită pe frontul rusesc. Unsprezece au fugit și s-au întors acasă, care pe unde și cum s-a descurcat. Dar familiile celor care au luptat împotriva rușilor au fost deportate în Bărăgan, Chit că unii au murit pe front”, povestește, amar Iosif Coțman.

FOTO: Cimitirul din Eibenthal e plin de cruci vechi Acolo vezi ce a rămas dintr-un neam expatriat

Agonia unui sat

În 1947, o treime din sat a ales să se repatrieze în ținutul minier Ostrava, din Cehoslovacia. Aia știau să facă. Dar dacă pe timpul comuniștilor cehii din Eibenthal au dus-o bine, din salariile consistente de pe urma mineritului, după revoluție lucrurile au luat o turnură dramatică, chiar tragică. Minele au mai mers un timp și, până pe la mijlocul anilor ’90, doar câțiva curioși au plecat în Cehoslovacia. Apoi, a început exodul. „Cam prin 2000, toți cei care terminaseră liceul, o școală profesională și cei câțiva cu o facultate au plecat în Cehia... Dar doar câțiva au cerut cetățenie acolo. Uite, io am doi băieți și o fată, tustrei stabiliți acolo. Dar cetățeni români!”, e mândru nea Ioji. Stă puțin pierdut pe gânduri și suspină: „Acum, majoritatea celor din sat sunt trecuți de 70 de ani... Cam 190 de persoane, în total. Din ’60 până în ’89 am avut și 960 de oameni în Eibenthal”. Povestește că tradițiile li s-au păstrat, nealterate, până prin anii ’90. După aia au început să se piardă, încet. Biserica din sat, cu o orgă perfect funcțională și un ceas în turla ei, care dă și azi ora exactă, a rămas, însă, centrul social al satului. Că la Eibenthal lumea nu se strânge la birt, ci la biserică.

Kolace și Vepro Zelo Knedlo

Până acum 30 de ani, fiecare pereche de tineri însurăței era ajutată de tot satul. Nunțile, fără excepție, se făceau la căminul cultural și tinerii miri nu trebuiau să scoată mai nimic din buzunar. Comunitatea avea grijă de ei. „Se strângea tot neamul, care era, de fapt, tot satul! Veneau la nuntă și cei plecați la Orșova. Se serveau 16 feluri de prăjituri!”, e nostalgic, domnul Ioji Coțman. Doamna Marușca, nevastă-sa nu stă la poză, dar nu se abține să nu ne spună vreo două rețete de mPână acum 30 de ani, fiecare pereche de tineri însurăței era ajutată de tot satul. Nunțile, fără excepție, se făceau la căminul cultural și tinerii miri nu trebuiau să scoată mai nimic din buzunar. Comunitatea avea grijă de ei. „Se strângea tot neamul, care era, de fapt, tot satul! Veneau la nuntă și cei plecați la Orșova. Se serveau 16 feluri de prăjituri!”, e nostalgic, domnul Ioji Coțman. Doamna Marușca, nevastă-sa nu stă la poză, dar nu se abține să nu ne spună vreo două rețete de mâncare cehească: „Ar fi Kolace, un aluat dospit cu urdă și magiun de prune. Se mănâncă duminicile și în zilele de sărbătoare. Și mai e Vepro Zelo Knedlo, niște găluște din cartofi și făină fierte care se pun în mâncarea de varză și friptură de purcel. Sunt mâncăruri pe care le găsești oriunde în Cehia”. Îți plouă în gură.âncare cehească: „Ar fi Kolace, un aluat dospit cu urdă și magiun de prune. Se mănâncă duminicile și în zilele de sărbătoare. Și mai e Vepro Zelo Knedlo, niște găluște din cartofi și făină fierte care se pun în mâncarea de varză și friptură de purcel. Sunt mâncăruri pe care le găsești oriunde în Cehia”. Îți plouă în gură.

Lă război în uniformă imperială

Odată ajunși în Munții Almăjului, cehii au dat de păduri virgine de fag, ulm, frasin și tei al căror diametru sărea, uneori, de un metru și jumătate. Jumătate de secol au tot tăiat la copaci, până când războiul a cuprins sud-estul Europei. Era anul 1877. „Cehii de aici au luptat, atunci, în oastea austro-ungară împotriva turcilor”, oftează bătrânul. Li se făgăduise și că tinerii lor nu vor fi înrolați, dar cine să mai țină cont de o promisiune veche de jumătate de secol. A venit, apoi, Primul Război Mondial care iar le-a tulburat liniștea patriarhală: „Ai noștri au luptat pe frontul de apus, la granițele Italiei, pe sub Munții Alpi și pe frontul de răsărit, la ruși. Unii nu s-au mai întors, dar au fost câțiva care au venit acasă după zece ani în uniforma imperială”.

FOTO: Anii ’20, ai secolului XX, Prima Mocăniță a ajuns la mineri cehi de pe Clisura Dunării

Cheile Raiului din Eibenthal

Ștefan Benedict are 74 de ani și e unul dintre cei mai bătrâni cehi ai sătucului Tisove Udolt. S-a pensionat, după 28 de ani de muncă la mina de cărbune. Acum e sculptor în lemn și face și un soi de pictură naivă. Vorbește greu românește, că n-a ieșit decât de vreo câteva ori din Eibenthal și atunci doar de nevoie. „După ce mi s-a prăpădit soția, la 45 de ani, în ziua în care îl înmormântam pe tata, am început să scobesc în lemn. Era iarnă, n-aveam ce lucra pe afară și io nu pot sta fără să fac nimic”, zâmbește, timid ca o fată mare, domnul Benedict. Și, de 30 de ani, și-a făcut din casă muzeu de artă. Are două odăi pline cu tot felul de figurine, păpuși, capete de animale, lustre, veioze, statuete și icoane. Toate migălite în lemn. Păi, scoate vreun ban de pe urma lor? Cui le vinde? Zâmbește, amar: „Rar, la cehii care vin vara aici să se uite la rezervația de pemi din Eibenthal. Da’ ăia vor să le dau pe nimica-toată. Și io nu pot. Mai bine stau cu ele...”. În mână răsucește trei chei prinse pe un inel. Și cheile, și inelul sunt din lemn. Dintr-un singur lemn. Moșul râde: „Io le spun cheile raiului! Și când mă voi întâlni cu Sfântul Petru o să-i arăt că am dubluri la ale lui”.

FOTO: Domnul Benedict e mândru. Și-a făcut singur cheile pentru Poarta Raiului