De ani de zile împărtăţeşc o prietenie deosebită cu istoricul - dar şi marele cunoscător de limbi slabe - Tiberius Puiu. Autor a câtorva cărţi foarte bune („Ucraina şi ucrainienii” ar trebui citită de specialişti din scoarţă în scoarţă), nea’ Puiu m-a rugat - profitînd de faptul că scriu la „Evenimentul Zilei” de 18 ani, iar el este un cititor ferfent al ziarului - să-l ajut prin publicarea unui scurt comentariu.Ceea ce şi fac bucurndu-mă deopotrivă că eu, dar şi ziarul are un asemenea prieten.

„Acum 75 de ani, la 30 noiembrie 1939 Uniunea Sovietică a atacat Finlanda. Opinia publică din diferite ţări a fost supusă unei  intense campanii de justificare a agresiunii sovietice. Sovieticii aveau cică nevoie de un spaţiu mai mare pentru a proteja Leningradul. Se trecea cu vederea faptul că oraşul Leningrad a fost construit pe un teritoriu finlandez, pe locul vechii fortăreţe Nevanlinna. Dacă în general opinia publică a fost unanimă în a condamna actul sovietic de agresiune, mult mai complicat a fost cu reacţia guvernelor europene. Nici măcar România, Polonia, ţările baltice, următoarele ţinte ale agresiunii sovietice, nu au reacţionat. S-a ajuns chiar în situaţia ca în Liga Naţiunilor, nici o ţară europeană să nu aibă curajul să propună excluderea Uniunii Sovietice din această organizaţie. Până la urmă Argentina a îndrăznit să facă o asemenea propunere, care a fost adoptată. Din păcate situaţia se repetă acum în multe privinţe. Condamnarea Rusiei pentru anexarea Crimeei şi organizarea rebeliunii în Estul Ucrainei nu-şi găseşte ecoul corespunzător în presa multor ţări, inclusiv în România. Există aici o combinaţie de frică, laşitate şi poate chiar de condeie vândute.

În legătură cu unele atitudini ciudate din presa românească, aş spune că nu prea am întâlnit comunişti convinşi, cea mai mare parte dintre ei erau nişte oportunişti. Singurii fanatici pe care i-am întâlnit au fost rusofilii, pentru care tot ce venea de la răsărit era excelent. Foştii studenţi în URSS îşi aminteau cu nostalgie perioada, care a fost deosebită mai ales că erau tineri, că în URSS aceşti studenţi erau centrul atenţiei feminine, fiind străini şi având o situaţie materială relativ mai bună decât media cetăţenilor sovietici. Dar astăzi, cine ar mai fi „purtătorii ideilor proruse”?

Pentru că este clar că România este ameninţată. Ceauşescu s-a bucurat la un moment de un mare sprijin prin faptul că a creat impresia că se opune imperialismului sovietic. Teama de Rusia, spaima faţă de Rusia, a fost mereu prezentă în subconştientul românilor.

Avem o istorie lungă a agresivităţii ruseşti, dar să menţionăm numai evenimente mai recente. Intervenţia în Ungaria din 1956 a fost explicată ca o reacţie necesară faţă de „încercările Occidentului” de a pune în pericol dominaţia sovietică. Intervenţia din 1968 în Cehoslovacia a avut aceleaşi justificări. Iar astăzi, atât Rusia cât şi sprijinitorii săi de pe diverse meridiane, nu se obosesc să schimbe placa. Nici nu au de ce, esenţa fenomenului este aceeaşi, dorinţa de expansiune şi dominaţie rusă. Totalitarismul nazist a avut în vedere „idealurile naţionale” germane, iar totalitarismul sovietic a urmărit realizarea „idealurilor naţionale” ruseşti. Mai este un factor care îşi spune   cuvântul, mai ales în privinţa Rusiei (a fost prezent şi în situaţia Germaniei până la cel de al doilea război mondial).

Ruşii, naţiunea dominantă în imperiul ţarist şi în URSS, erau însărcinaţi cu colonizarea şi rusificarea regiunilor neruseşti. După dezmembrarea celor două imperii, în 1918 şi 1991, un mare număr de aceşti ruşi s-au trezit în situaţia de minorităţi naţionale în statele vecine URSS sau Rusiei. Pentru a-i salva pe ruşii din Basarabia de „asuprirea românească”, pentru a-i readuce în situaţia de stăpâni, a fost nevoie să se ocupe Basarabia în 1940 şi 1944. Acelaşi subiect este la baza evenimentelor din Ucraina, ruşii din Ucraina (inclusiv cei de alte naţionalităţi decât ucrainenii, dar rusificaţi şi apreciind că din acest motiv ar avea dreptul la privilegii), vor la „mama Rusie”.

Acesta este adevărul, dar unele opinii strecurate sau impuse în presa românească trezesc îngrijorare. Dacă se apreciază că Rusia are dreptul la Crimeea, pe care a ocupat-o în 1781, nu rezultă că are dreptul şi la Basarabia, ocupată în 1812? Faptul că Crimeea a fost de mai mult ori supusă unor ample operaţii de curăţire etnică (în 1944 au fost deportaţi nu numai tătarii, ci şi toţi bulgarii, armenii şi grecii din Crimeea), aceasta este dovada dreptului Rusiei la Crimeea?

Ar trebui să fie clar că ucrainenii apără libertatea noastră, libertatea Europei?

Nu suntem duşmanii ruşilor, ci ai imperialismului rusesc, care a adus suferinţe tuturor popoarelor din Răsăritul Europei. 

Cine ar trebui să spună toate aceste lucruri opiniei publice din România? Ziariştii, istoricii, diplomaţii (însă unii foşti diplomaţi încă nu sunt de acord cu dezmembrarea URSS sau a Iugoslaviei).                  

Din păcate mai sunt multe de spus.

Se afirmă că Putin a ridicat Rusia din genunchi, parcă şi Hitler făcuse acelaşi lucru cu Germania?”