Absolvent al Institutului de Educaţie Fizică şi Sport. Conferenţiar Universitar la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Colaborator la peste 150 filme artistice de lung şi scurt metraj în ţară şi străinătate, din care 25 producţii străine sau coproducţii. Promotor al şcolii româneşti de cascadorie...

În străinatate, din 1974 a colaborat la realizarea a 38 de filme artistice, în calitate de regizor al secvenţelor de lupte şi cascador. În 1985,  la a treia prezenţă la Festivalul de film "Sommer Film  Tage" a fost declarat cel mai bun regizor de acţiune şi cel mai bun cascador din Europa (în urma sondajului realizat de revista Bunte). A semnat regia artistică a mai multor cascadorii realizate în deschiderea Campionatului Mondial de Călărie - Obstacole din Olanda în 2001. A realizat spectacolul de deschidere a Campionatului Mondial de Judo Bucureşti România în 2002. A fost coordonatorul Şcolii de Cascadorie din Germania. Creator al programului Gladiator şi preşedinte al Asociaţiei cu acelaşi nume...

Cu mare putere

Cu acest „bagaj de cunoştinţe” ne-am dus într-o zi a anului 2009 la Centrul Gladiator din Capitală, pentru a-l întâlni pe Szobi Cseh. Nu mai discutasem nici unul dintre noi, până atunci, în mod direct cu el. Doar telefonic. Intenţia era aceea de a realiza un material despre producţiile cinematografice ale anului 1989. Mai precis despre pelicula „Martori dispăruţi”, la care Szobi Cseh figura drept „regizor al scenelor de luptă".

"Ce v-a venit dom'le cu filmul ăsta? Nici nu vreau să îmi aduc aminte de el. Ce, ăsta a fost film?", ne spune Szobi Cseh, pe care l-am găsit la Gladiator în plină activitate. Centrul fiind destinat instruirii, educării şi antrenării copiilor şi tinerilor prin activităţi sportive şi recreative. Şi având drept scop prevenirea delincvenţei juvenile, intervenţia în modelarea şi reabilitarea trăsăturilor psiho-fizice ale copiilor săraci şi cu probleme de integrare socială, printr-o metodă originală, creată chiar de Szobi. În cele din urmă ne-a vorbit despre film şi despre acea perioadă. Am stat la Centru aproape o zi întreagă. Şi nu subiectul pentru care venisem ne-a luat atâta timp. Pentru că Szobi ne-a vorbit repede despre singura „realizare cinematografică” notabilă a anului Revoluţiei – 1989. Personalitatea vulcanică a acestui om, care nu se mai sătura să ne relateze tot felul de „poveşti de viaţă şi cascadorie” prin care a trecut ne-a „ocupat” aproape o zi. Iar acum, când nu mai este, amintirile acelei zile au revenit cu mai mare putere.

Seria Mărgelatu

În „Martori dispăruţi”, Szobi întruchipa un personaj care avea patima jocului cu zarurile. „A fost un film cu o premieră posomorâtă!”, ne-a spus el, şi având în vedere că această peliculă a fost făcută după seria Mărgelatu (1980-1988), e de înţeles. „Nu a mai rupt nimeni gardul în faţă la Cinematograful Patria şi nici miliţienii nu au mai făcut cordoane de ordine, aşa cum s-a întâmplat la premierele celorlalte filme din seria Mărgelatu. Îl consider singurul eşec din viaţa mea în domeniul cinematografic, la un moment dat nu ştiam cum să ies din proiectul ăsta", ne-a mărturisit. 

„Dar poate vreţi să ştiţi cum am ajuns să joc în seria filmelor cu Mărgelatu”. La început a fost Vadim Tudor, care, fascinat de personalitatea lui Szobi şi flatat de faptul că îi este permis să îi însoţească pe cascadori la chefurile de după filmări, „l-a propus” lui Eugen Barbu. „Nu m-a propus oricum”, ne-a precizat Szobi cu umor. „Vadim i-a spus lui Eugen Barbu aşa: Patroane, ăsta dărâmă toate popicele, dă-i un rol, că e bun". Şi rolul a venit: Szobi va fi Buză de Iepure în „Mărgelatu”.

După trei apariţii episodice în filmele de acţiune a apărut un susţinător din cadrul Comitetului Central. Se spune că ministrul Culturii şi Învăţământului de atunci, Suzana Gâdea, l-a chemat pe Eugen Barbu la ea şi i-a spus despre Szobi: „Ia uite, ăsta nu e nici cocoşat şi ştie să şi vorbească. Tovarăşu' Barbu, mai daţi-i roluri!". „Cred că fost impresionată de calităţile fizice ale viitorului actor fiindcă vocea, să avem iertare, era a unui actoraş ratat care venea pe bicicletă, punea vocea pentru toţi şi dispărea", ne-a precizat Szobi cu umor.

Fără nicio protecţie

„Dar nu vreţi să vorbim mai bine despre ce fac aici, la Gladiator, sau despre alte „poveşti” din viaţa mea?”. Szobi considera că tinerii şi copii de la Centru pot şi vor să înveţe ceva, cascadoria fiind „o metodă” de a le da un scop în viaţă. „Eu, de exemplu, am făcut şcoala de corecţie! De ce? Spun acuma ce am mai spus: pentru că eram nesupus şi nu suportam nedreptăţile”, ne mai spune Szobi. Care adaugă că în clasa a III-a a reuşit să înveţe alfabetul, în ungureşte însă! „M-am născut la Miercurea Ciuc, în familie de secui. Ştiţi că familia are şi blazon? Un secui cu o sabie şi un cap de ceh în vârful sabiei, şi de aici numele: Szobi Cseh”.

Îl întrebăm cum de a...simţit impulsul să facă aşa ceva, şi anume cascadorie. „Când a venit vremea să dau la facultate am ales Educaţie Fizică. Oricum făceam gimnastică sportivă din clasa a treia, volei, înot...Am luat probele cu 9.45. În anul trei am avut probleme. Cică eram prea înalt! Nu mă mai încadram fizic la atletism. Atunci au venit la institut să caute oameni pentru Circ, pentru trupa Ganea. Aşa am început, în paralel, să lucrez la circ. Am ajuns să fac  numere extraordinare de circ. Şi să ştiţi că în ceea ce priveşte cascadoria am făcut multe...invenţii: trambulina elastică, pentru redarea efectului de explozie, tragatoarea, folosită în căderile cu calul, un dispozitiv de aruncare a oamenilor din pozitii statice, cablurile pentru redarea spectaculoasa a efectelor de împuşcături şi explozii...În filmul Dacii am făcut pentru prima oara căzături de la înălţime şi căzături cu calul. În filmul Mihai Viteazul am executat o cădere de la 13 m, fără nicio protecţie la aterizare”...

„Le consider deosebite”

În timp ce povesteşte, puştii din Centru se adună în jurul lui şi ascultă cu mare atenţie. Szobi continuă să relateze, aproape pe nerăsuflate: „În 1976, am căzut  de la 37 de metri, cu spatele în jos, la furnalul de la Copşa Mică, mai târziu am  sărit de la 80 de metri cu maşina, în Marea Nordului. Dar ţin mult la cascadoriile pe care le făceam când îl jucam pe Buză de Iepure, în filmele cu Margelatu. Să ştiţi că unele dintre ele sunt considerate recorduri mondiale: o săritură prin geam cu calul, o cădere pe spate cu calul într-o prăpastie de peste 70 de metri şi multe altele. Am mai vorbit despre asta, dar ăsta sunt eu, nu pot să nu vorbesc şi să tot vorbesc despre lucrurile pe care le-am făcut, deoarece le consider deosebite”.

Vorbele şi amintirile îi vin amestecat: „Ştiaţi că există sporturi inventate de mine? Cu adaosuri psihologice? Eu sunt convins că jocurile vor schimba oamenii. Mi-ar fi plăcut să mă nasc în Evul Mediu. Pentru că atunci nu trebuia decât onoare, curaj şi înzestrare fizică. Dacă aveai lucrurile acestea îi puteai birui pe cei răi!”.

De multe ori

După ce a murit Eugen Barbu, Szobi a început să scrie scenarii, însă fără succes. Recunoaşte că s-a apucat de băut când a văzut că nu îi iese nimic. „O perioadă nu mi-a mers bine. Dar m-am oprit. M-am oprit pentru că mi-am spus că sunt un învingător, că nu trebuie să mă autodistrug – şi aici vorbim despre comoţiile cerebrale. La un moment dat nu mă mai puteam mişca, şi m-am lăsat de băutură”. Aceasta după ce a avut probleme cu alcoolul „timp de vreo opt ani”. „După ce m-am refăcut din alcoolism mi-a venit ideea acestui proiect cu Centrul destinat instruirii copiilor şi tinerilor prin activităţi. Un proiect care îşi propune să rezolve problema delincvenţei juvenile. Energia rea poate fi direcţionată pozitiv. Eu cred că cei răi pot deveni buni. Pentru că au o mare forţă de luptă. Şi  să ştiţi că şi copiii cu handicapuri au reacţionat pozitiv în cadrul proiectului: unii dintre ei când i-am luat nu puteau face nimic, iar acum pot face acrobaţii, au devenit sociabili...”.

Îl întrebăm: „V-a fost vreodată frică de moarte? Atunci când făceaţi cascadorii periculoase...”. „Nu, nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Am reuşit să supravieţuiesc: am trecut prin cinci comoţii cerebrale. Ştiţi, obişnuiesc să fac o glumă în ceea ce priveşte moartea: Nu mi-e frică de moarte, dar mă gândesc cu tristeţe la faptul că sigur nu-s gagici pe dincolo şi asta e plictistitor! În cascadorie, am trecut pe lângă moarte. De multe ori. Dar de fiecare dată am devenit mai puternic. Ştiu precis că există Dumnezeu şi nu mi-e frică de nimic”...

Amintirile lui Szobi au curs, în acea zi, tumultuos şi „amestecat”, poate fără o logică anume, dar îndeajuns pentru a ne „umple” o zi. Iar aceea rămâne ziua în care l-am cunoscut pe acest om: complex, la fel de tumultuos şi de „amestecat” precum amintirile şi trăirile sale. Controversat ori nu, Szobi rămâne în primul rând un personaj în felul său, remarcabil şi de neuitat.