Pe 20 iunie 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca a doua duminică de după Rusalii să fie dedicată Sfinților Români. Cum prima duminică după Rusalii este dedicată Tuturor Sfinților, prăznuirea oamenilor lui Dumnezeu născuți pe aceste meleaguri se leagă firesc și frumos.
Oricât pare de surprinzător, primele canonizări de sfinți români au loc pe 28 februarie 1950, în plin stalinism. Asta, pentru cei care fără a fi interesați de răspuns, se tot întreabă ce a făcut Biserica Ortodoxă Română în timpul comunismului. Atunci, sub cizma bolșevică, a fost decisă canonizarea lui Calinic de la Cernica, a mitropoliților transilvani Ilie Iorest și Sava Brancovici, a lui Iosif de la Partoș, a lui Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și a țăranului Oprea Miclăuș. Până în 1955, mai sunt canonizați, printre alții Cuvioasa Parascheva sau Dimitrie cel Nou. După revoluție, în 1992, sunt canonizați printre alții Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu și fiii săi, Daniil Sihastrul, Teodora de la Sihla. Urmează alte „valuri” (mici, ce-i drept) de canonizări în 2003, 2005, 2008...
De fiecare dată, cu o stranie obstinație, au fost ocoliți cei pe care evlavia populară a început să-i numească „Sfinții Închisorilor”. A celor care, fie că au murit în temnițele comuniste, fie că au supraviețuit, dar nu s-au dezis de credința în Hristos, în ciuda încercărilor cumplite. Mii și mii de mărturii cuprinse în arhive, jurnale, cărți, documentare vorbesc despre uriașul martiriu la care a fost supus poporul român.
Comuniștii au încercat să extermine elita românilor printr-un masacru sistematic, pus la cale cu sânge rece. Au murit milioane. Alte milioane au fost schingiuite, distruse fizic și psihic. Însă mulți, incredibil de mulți, au rezistat ororilor nemaivăzute (Experimentul Pitești a fost unic în lume). Ca într-o mașină de tocat, comuniștii au băgat în temnițe doctori, ingineri, preoți, filosofi, studenți, elevi, avocați, scriitori, prinți, muncitori, boieri și țărani. Pe partea cealaltă au ieșit morți, schilozi și sfinți. Vreme de mai bine de un deceniu, țara s-a transformat într-un Martirodrom.
Majoritatea zdrobitoare a sfinților din calendarul creștin sunt martiri din timpul prigoanei creștine a primelor secole. Rămâne atunci de neînțeles cum din perioada celei mari prigoane împotriva creștinilor de pe acest teritoriu nu a fost nimeni găsit vrednic să fie canonizat. Cu ce sunt mai puțin sfințitoare torturile de la Aiud sau Gherla decât cele din vremea lui Nero sau Dioclețian?
Biserica Ortodoxă Rusă, cu toată moștenirea ei KGB-istă, cu toate reverențele pe care le face unei puteri cu nostalgii staliniste, a canonizat după căderea Uniunii Sovietice mii de mucenici ai Gulagului.
Ba mai mult, acum câțiva ani, ar fi trebuit ca la București să plesnească niște obraji de rușine, când Mitropolitul Vladimir al Chișinăului a anunțat că are în vedere să propună Sinodului Patriarhiei Moscovei (de care ține!) canonizarea lui Valeriu Gafencu (născut la Sângerei, lângă Bălți), dacă Patriarhia Română este de acord, sau nu are ea de gând să-l canonizeze, așa cum s-ar cuveni.
O precizare foarte importantă este că NU Biserica „face” sfinți. Evlavia populară impune Bisericii pe cine să canonizeze. Însuși Patriarhul Daniel explica mecanismul: „Biserica constată sfințenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate”. Însă Biserica are rolul (și datoria) de a dezbate cazurile pe care credincioșii (membri și ei cu drepturi depline ai Bisericii) i le supun atenției. Or, de ani de zile, Biserica Română se face că nu vede dosarul „Sfinților Închisorilor” care îi stă pe masă ca un ghimpe. Ca o oglindă a lașităților.
Pentru cei mai puțin familiarizați cu subiectul „Sfinții Închisorilor”, puteți găsit aici o excelentă discuție,echilibrată și lămuritoare, realizată de Lumea Credinței, în 2013, cu teologul Radu Preda și cu scriitorul Sorin Lavric.
Recomandările noastre
