Printre cei mai mulţi dintre cei care au supravieţuit celui Dintîi Război Mondial, circula convingerea că acel război fusese un fel de război suprem, de război al războaielor, un război care încheia toate războaiele lumii.
Fusese, într-adevăr, o grozăvie cum nu mai văzuse nimeni pînă atunci! Cei care l-au trăit erau pe deplin îndreptăţiţi să creadă că ceva similar este cu totul improbabil, pentru simplul motiv că nimeni nu trăieşte de două ori în viaţă cataclisme istorice. Aşadar, a apărut imediat un fel de optimism plăpînd, care se consolida pe măsură ce fraza se tot repeta. Cine ar mai putea fi în stare să repete aşa ceva vreodată? George Santayana răspundea acestor optimişti că „numai morţii cunosc sfîrşitul tuturor războaielor”. Nu mai e cazul să o spun, optimismul acestor oameni care tocmai cunoscuseră infernul dintre 1914 şi 1918 s-a dovedit a fi neîntemeiat. A urmat ceva încă şi mai groaznic! Este bine să avem mereu în minte acest lucru cînd spunem că, totuşi, războiul la scară mare, mondial, pare imposibil acum. Nici măcar, „războiul total” nu mai pare plauzibil astăzi. Distrugînd marile idei ale omenirii, printre care şi pe cea de eroism, post-modernitatea a făcut şi ceva bun: a făcut imposibil războiul eroic şi, prin asta, un anumit fel de război, aşa cum îl ştim din cărţile de istorie. Am rămas cu terorismul, luptele de gherilă şi insurgenţele de tot felul, ca forme „căzute” ale războiului.
● În mai 1838, Metternich află că Talleyrand a murit şi reacţionează imediat: „Ce-o fi vrut să spună cu asta?”. Suprem omagiu pentru Talleyrand! Dar ce cădere pentru diplomaţie! Cu Talleyrand, diplomaţia a devenit un fel de legendă elegantă, plasată la întîlnirea cabotinismului cu escrocheria. Cu Talleyrand, gîndirea conspiraţionistă a obţinut încă un argument, iar cinicii au dobîndit iluzia respectabilităţii. Cît de jos ajunsese, deja, nobila artă a diplomaţiei! Poate că-i voi contraria pe mulţi, dar prefer felul în care se face astăzi diplomaţie, celui practicat în vremea Congresului de la Viena.
● O fi America un hegemon deja îmbătrînit, cum spun unii? Lumea, oricum, nu mai este de mult unipolară, aşa că America nu mai este un hegemon. În plus, America însăşi se schimbă serios. Naţiunea americană are, deja, altă compoziţie decît avea cum 30 de ani, este încă şi mai diferită de ceea ce era acum 50 de ani şi este, evident, cu totul şi cu totul altceva decît era în 1776, cînd a început drumul de la colonie la hegemonie. Şi totuşi, chiar dacă America nu mai este suficient de convingătoare pentru a conduce lumea liberă şi suficient de puternică pentru a învinge orice inamic, rămîne ţara indispensabilă. În anii 1990, pe cînd America conducea lumea, a fost un deceniu frumos, poate cel mai frumos care a fost dat generaţiei mele.
Ne puteți urmări și pe Google News
● Rusia, în schimb, e aceeași. Înspăimîntător de aceeași. Puterea acestei țări de a rămîne neschimbată nu doar în datele ei adînci, ci și în aparența ei, evocă mai mult decît îndîrjire, mai mult decît încăpățînare – evocă un destin tare. Profeția lui Tocqueville din 1835, care spunea că Providența va face ca, într-o zi, Rusia să țină în mînă jumătate din omenire și America să țină în mînă cealaltă jumătate, s-a împlinit. Filozofii studiază și astăzi nu neapărat cum de s-a împlinit profeția, ci cum de a fost Tocqueville capabil de ea, ceea ce îi pune pe un drum care nu duce nicăieri. Tocqueville, pe care îl ador, nu este în chestie. Nici măcar Rusia și America nu sînt. În chestie este Providența... Cine nu înțelege asta, nu poate înțelege Rusia. Cît despre diplomație, rămîne cum a zis Bismarck: „Secretul unei bune diplomații este un bun tratat cu Rusia”. Doar că un bun tratat cu Rusia este imposibil.
Recomandările noastre
