Când un sistem cangrenat începe să crape, atunci nu se joacă, ci crapă serios. Una după alta, una derivată din alta, una în prelungirea celeilalte, crăpăturile se extind peste tot. Pe toată suprafaţa sistemului. Până îl fărâmă definitiv.
Aşa şi cu ţărişoara! România dă astăzi impresia unui artefact necăjit, bătut de soartă, a unui manechin expirat, bun de dat la reformă, care, în urma nenumăratelor experimente ce au fost făcute pe el, din păcate a ajuns numai fisuri. Unele mai mici, altele mai mari, unele mai superficiale, alte mai adânci. Bref! El însuşi arată aidoma unei crăpături. Ca-n gluma aia isteaţă, macabră şi metafizică, cu omul care era alcătuit din găuri şi care, căzându-i o gaură pe trotuar, s-a aplecat s-o ia, dar a căzut în ea şi a murit.
Fără să aduc la cunoştinţa opiniei publice, confirmând ce-i place ei mai mult, adică o interminabilă serie de conjuraţii ale ocultei mondiale, care e-n stare să pună la cale toate nenorocirile noastre – de la cutremure, divorţurile vedetelor şi preţurile la supermarket, până la obrăznicia multinaţionalelor, lăcomia străinilor şi reţeta de „colonie” trimisă de la Bruxelles – nici nu-i nevoie să emit ipoteze catastrofice (dezastrul se vede deja cu ochiul liber!), ei bine, cred că sunt capabil să prevăd destinul ei împlinindu-se, în sfârşit, după atâta lucrare robace în acest scop. Dacă nu facem ceva, dacă nu ne solidarizăm întru bine, atunci sigur România se va scufunda – prin greutatea propriei sale stricăciuni, a destrăbălării şi a corupţiei, a ignominiei şi a depravării – în interminabila reţea comunicantă de crevase ce-o defineşte, de crăpături adânci (precum canalele şi canaletele unui oraş supracvatic!), pline cu mâl, dejecţii, scârne, miasme, pestilenţii şi putori…
Puterea actuală, căreia pare că nu-i mai rămân decât câteva mici detalii de pus la punct până la a-şi desăvârşi „opera” – adică subjugarea totală şi sălbatică a ţării – atinge în inconştienţa sa organele vitale ale naţiei (dacă nu cumva acest măcel este parşiv-deliberat!). Domenii extrem de sensibile sunt pur şi simplu asasinate public, în văzul lumii, pulverizate prin „infuzii” legislative cu dedicaţie, printr-un dezinteres programatic şi prin numirile în posturi importante ale unor personaje de-o incompetenţă halucinantă. Practic, nu trece o zi să nu auzi o enormitate, care parcă e pusă la cale special. Pentru a enerva. Pentru a blufa. Pentru a sfida. Astfel încât, ţara însăşi pare că este inamicul nr.1 al aceste mafii transpartinice.
Dacă însă vom încerca să privim ceva mai optimist, un lucru e sigur: zeci de ani vor fi necesari, probabil, cândva – dacă vrem ca nepoţii şi strănepoţii acestei Românii să ajungă să iasă din mlaştină (precum, la început, păroşii ăia, din peşteri!) şi să trăiască într-o atmosferă respirabilă – deci, trebuie ca sistemul să fie despăduchiat de cumplita corupţie de rit mafiot. Trebuie curăţat corpul acestei ţări, precum cel al unui lepros. Trebuie vindecat sufletul smintit al acestei naţii, precum cel al unui psihopat.
Condiţia fundamentală pentru începerea unei astfel de terapii este ca drumul lui Arturo Ui să fie barat. România nu mai poate suporta un alt delir de putere. I-a fost de ajuns unul.
Abia atunci, crevasele comunicante se vor închide, încetul cu încetul…
Recomandările noastre
