Mii de ochi te privesc curioşi din toate colţurile. Un loc straniu, de o frumuseţe aparte. Dar, dacă la Zoo animalele sunt vii, aici ele „trăiesc” doar virtual. Sunt împăiate sau conservate în borcane cu formol ori, în cazul gâzelor, înfipte cu un ac, în insectar

Există un loc în inima Bucureştiului, fix în faţa Palatului Victoria, în care şi-au dat întâlnire peste un milion de creaturi diferite. Unele liliputane, de câţiva milimetri, altele uriaşe, înalte cât o casă cu etaj. Parte din ele sunt frumoase şi gingaşe, iar multe înfiorătoare, groaznic de urâte, de te ia pe şiră când te uiţi la ele. Monştri acvatici se uită pofticioşi la tine, păianjeni gigantici se pregătesc să te muşte, carnivore vorace sunt gata de vânătoare, păsări splendide îţi zboară peste creştet şi primate drăgălaşe par gata de joacă.

Atât doar că niciunul dintre animale nu mai vieţuieşte. Biblicul Noe ar fi murit de invidie văzând această Arcă modernă. Un loc încărcat de istorie, plin de mistere, care te teleportează prin timp, din vremuri imemoriale până în zilele noastre. Entitatea se numeşte Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”. Un paradis ştiinţific, care încântă, deopotrivă, copiii şi adulţii.

O viaţă printre animale moarte

Muzeograful Alexandru Iftime are 40 de ani şi fix jumătate din vârsta sa şi-a petrecut-o la Antipa. Cum e să trăieşti o viaţă întreagă printre animale moarte? Mai ales dacă eşti biolog? Naturalistul zâmbeşte: „E bine şi cu animalele vii, dar şi printre cele naturalizate, conservate… Munca unui biolog se referă şi la lumea vie, dar şi la cele conservate”.

Şi, cam câte astfel de exponate are el pe inventar? Cade pe gânduri şi socoteşte: „Ceea ce există în expoziţa permanentă e o «minoritate». Cele mai multe piese nu sunt expuse publicului. Ele reprezintă colecţia ştiinţifică. Publicul poate admira cam 5.000 de exponate, dar inventarul complet numără 1.640.900 de piese!”.

Se mai întâmplă, însă, cu ocazia unor evenimente, aşa-numitele “expoziţii temporare”, ca cele din depozitul muzeului să fie privite şi de vizitatorii obişnuiţi. Care oaspeţi nu-s deloc puţini, ţinând cont că „Grigore Antipa” este cel mai cunoscut muzeu din Capitală, depăşind ca notorietate chiar şi Muzeul Satului sau pe cel de Istorie Naţională. Numărul musafirilor săi sare de 200.000 pe an.

Povestea elefantului preistoric din Vaslui

Să poţi face un clasament al celor mai ofertante piese de la „Grigore Antipa” este foarte greu. Mai ales pentru un muzeograf care îşi iubeşte exponatele ca pe copiii săi. „Sunt foarte multe «piese de rezistenţă ». Am ales, cu greu, să vă spun poveştile din spatele a şapte dintre ele. Da’ asta nu înseamnă că restul nu-s la fel de interesante!”, îşi frământă palmele Alexandru Iftime, doctor în biologie.

Pe locul I este, în topul său, de departe, scheletul unui Deinoterium, un elefant fosil care sare de trei metri înălţime şi cam tot atâta în lungime. „Era un tânăr elefănţel, un «juvenil», animal care a trăit în Miocen, pe actualul teritoriu al României, în urmă cu şase-opt milioane de ani”, povesteşte expertul.

Elefantul preistoric a fost descoperit la sfârşitul secolului XIX de către Gregorie Ştefănescu, un mare paleontolog român. Iar locul unde pachidermul şi-a găsit sfârşitul stârneşte râsul: „Scheletul a fost găsit în satul Mânzaţi, din judeţul Vaslui. Oamenii mai găsiseră astfel de oseminte şi înainte şi le foloseau la temelia caselor. Erau pietrificate şi foarte rezistente”, îşi continuă dizertaţia muzeograful. Distracţia este că, în istoria populară locală, ţăranii din Vaslui le considerau nişte oase de uriaşi care au trăit, cândva, pe aceste pământuri.

Şopârla din Jurasic care năştea pui vii

O altă „piesă de rezistenţă” a colecţiei muzeale este un Ihtiozaur, o reptilă marină din Jurasic. „Are o vârstă cam de 150 de milioane de ani şi a fost descoperită în Germania, într-o exploatare de gresie foarte fină, care era folosită în litografie”, îţi explică, doct, biologul muzeului.

Şi mai adaugă că, de fapt, este vorba de o reptilă cu pui: „Se demonstrează astfel că această specie dădea naştere unor pui vii”. Adică nu se ouă, mai pe şleau. Şi, uiteaşa, se verifică, oarecum, şi povestea găinii din Vrancea care a făcut pui vii, în 1993! Şopârloaica de la Antipa are cam doi metri şi se presupune că ar fi cântărit circa 100 de kilograme.

FOTO: Dioramă cu un elefant de mare, o focă și, în față, un pici de patru anișori

Basmul dioramelor

Una din atracţiile cele mai apreciate de copii ale muzeului este un set de diorame realizat de Grigore Antipa, în 1908, odată cu amenajarea iniţială a muzeului, în actuala clădire. „Aceste diorame cu fundal sunt considerate primele din lume şi au constituit o inovaţie muzeologică, urmată, ulterior, şi de alte muzee”, e mândru Alexandru Iftime de comorile sale. Astfel, la Antipa, poţi admira diorame vechi, cu animale din tundră, din preeria americană, savana africană şi deşertul saharian.

Printre animalele naturalizate în aceste splendide diorame vezi: renul, iepurele polar, vulpea polară, bizonul, şarpele cu clopoţei, precum şi antilopele africane kudu şi onyx. „Cele mai multe provin din achiziţii de la firme specializate în taxidermie, adică, mai popular, împăiere şi comerţul cu animale exotice. Toate au fost aduse la noi pe vremea lui Antipa”, te lămureşte Alexandru Iftime.

Lângă o dioramă cu un uriaş şi înspăimântător elefant de mare cască gura un puşti de patru anişori. E atât de fascinat că a uitat cum îl cheamă. Sebi, ne zice râzând, maică-sa. Iar muzeograful completează că diorama aceasta din Antarctica a fost adăugată mai recent.

FOTO: În loc să ajungă saramură, acest somn de 150 de kilograme sperie acum puștii

Samuraiul, luptătorul Massai şi somnul de trei metri

O altă colecţie interesantă, cu multe obiecte unicat, este setul de piese etnografice, aduse tot de Antipa după ce le-a cumpărat de la o firmă din Hamburg specializată în comerţul cu astfel de obiecte.

„Acestea sunt montate pe mulaje în mărime naturală reprezentând caracteristicile populaţiei respective de pe toate continentele. Avem de la arme de vânătoare, unelte şi instrumente muzicale, până la elemente de port tradiţional de la populaţii cum ar fi: amerindienii, luptătorii Massai din Kenya, aborigenii australieni, laponii şi mulţi alţii, inclusiv un samurai în armură!”, turuie ghidul nostru.

Undeva, pe coridoarele din burta muzeului, dai şi de o dioramă intitulată „Viaţa întrun râu”. În ea se află un somn de trei metri care a cântărit, la prindere, circa 150 de kilograme şi, cel mai probabil, coada îi atârna în spatele căruţei cu care a fost transportat. „Antipa a fost, pentru o perioadă şi director al pescăriilor statului.

El a avut întotdeauna o preocupare intensă asupra aspectului economic al studiului peştilor. Acest exemplar spectaculos a fost capturat în periada interbelică. Nu s-au păstrat informaţii depre cei care l-au pescuit şi data când a fost naturalizat. Să nu uităm că peste acest muzeu au trecut două războaie mondiale şi două cutremure”, se întristează Alexandru Iftime.

Broasca de la Titicaca a lui Jacques Yves Cousteau

Un broscoi de talie mare, de circa 20 de centimetri în repaos, este un alt exponat încărcat de istorie. „Broasca provine din lacul Titicaca, din Munţii Anzi. Ea a fost donată muzeului, de marele cercetător, comandantul Jacques Yves Cousteau”, se mândreşte, din nou, biologul. Suratele amfibianului aflat acum într-un borcan, care trăiesc doar în acel areal, sunt la această oră ameninţate cu extincţia.

„În trecut, numărul lor era foarte mare, dar schimbările climatice le-au afectat. Interesant este că această specie poate supravieţui zile întregi fără să să iasă la suprafaţă, să respire aer atmosferic, ea respirând oxigenul din apă prin piele”, mai adaugă muzeograful.

​

Pasărea Dodo, „curcanul” din Mauritius mâncat de marinarii medievali

Splendida entitate muzeală din Piaţa Victoriei deţine, unicat în România, un schelet ce a aparţinut de-acum istoricei Păsări Dodo, pe care o mai vedem doar prin desene animate. Evident, cel care a procurat scheletul păsăroiului a fost tot Grigore Antipa. „În fapt este vorba de o înaripată, originară din Mauritius, insulă din mijlocul Oceanului Indian, care n-a zburat niciodată!”, râde Alexandru Iftime.

Această specie trăia acolo fără prădători naturali şi cuibărea direct pe pământ. Era extrem de blândă şi a devenit o pradă ideală pentru navigatorii europeni care au debarcat pe insulă. „Din păcate, a fost exterminată în secolul XVII…”, oftează biologul.