Țapul ispășitor al electoratului este politicianul. Comentatorii scenei politice sunt extrem de reținuți în a critica opțiunile electoratului.
Electoratul, ”Vocea poporului”, nu trebuie supărat și nici tras la răspundere pentru că trimite corupți și imorali la butoanele puterii. Pe de altă parte avem si ”Vocea partidului”/partidelor care e mută, orice ar face/spune liderii lor.
Nimeni nu vrea să supere poporul, însuși poporul suveran. De regulă, cetățeanul nemulțumit și jurnalistul/comentatorul își iau drept țintă politicianul care ar fi suma tuturor relelor politice, sociale și economice. Cetățeanul este absolvit de orice vină, de răspunderea trimiterii corupților și imoralilor/amoralilor în Parlamentul României, la toate nivele puterii. În fond, politicianul este într-adevăr reflexia poporului, politicienii nu sunt din export.
Dezgustul de politică e întotdeauna justificarea celor care nu vor să își asume nimic din ceea ce este legat de ”politică”, deși tocmai politicul este cel care decide cum se trăiește în țara asta, oriunde în lumea asta. În masa electoratului care se urnește de pe canapea în zi de duminică și pune, plin de dezgust sau de speranță, ștampila pe buletinul de vot, activiștii de partid și fanii liderilor ocupă un loc aparte. Slaba calitate a clasei politice e perpetuată nu doar de încrengătura de relații a sistemului transpartinic, de selecția naturală care nu prea are ce selecta și asta pentru că baza e de proastă calitate, ci si de râvna cu care activiștii și fanii fac zid în jurul ”cavalerilor dreptății”, cum ni se înfățișează a fi politicienii la televizor sau pe rețelele de socializare. Activiștii și fanii sunt orbiți de pasiune și uită să-și amendeze liderii sau să le ceară acestora socoteală pentru derapajele politice la care politicienii sunt campioni.
Spre deosebire de ”vocea poporului” care se aude doar odată la patru ani (poporul nu și-a luat încă în serios libertatea/dreptul/posibilitatea de a se face auzit în fiecare zi), ”vocea partidului”, a masei de membrii, activiști, simpatizanți, e întotdeauna mută. Orice ar face liderii, calcând în picioare tot ce au spus, promis, ignorarea programului politic (dacă există), istoria partidului, orice s-ar întâmpla, masa partidului rămâne mută. Tăcerea mieilor. Baza partidului e la fel de oportunistă precum liderii lor.
Liberalii și simpatizanții lor au fost muți când liderii lor au decis unificarea cu PSD, dușmanul lor istoric. Marele partid PSD, masa de membrii care nu are nicio funcție, sinecură, simpatizanții lor, se hrănesc din iluzoriul sentiment de putere, din ura pe care o cultivă liderii lor, fiecare visează că vor pune mâna pe ceva la un moment dat în condițiile în care PSD e în tot și în toate. Liberal-democrații au tăcut când liderii lor și-au dovedit încă din toamna și iarna lui 2012 neputința și dezinteresul pentru a face o opoziție reală, liderii având propria lor agendă și nu cea a electoratului și chiar a partidului. PPDD e doar o masă de manevră a bufonului DD care îi duce dintr-o parte în alta a scenei politice ca și cum întreg partidul and co. ar fi o adunătură de persoane lipsite de înțelegere a realității politice, indiferenți la schimbarea discursului și a aliaților cu o ușurință tragi-comică. Țărăniștii lui Pavelescu sunt doar țărăniștii ce au fost cândva. Cât despre NR ei joacă, împreună cu liderul lor, rolul soldatului japonez enclavizați cu bună știință într-un soi de poveste cu iz de conjurație a marginalilor, sau pentru a fi mai aproape de ”spiritul” lor mai degrabă un fel de mișcare a ”călugărilor benedictini” ai politicii românești. Nici PMP nu e mai breaz, fiind partidul new-entry care se comportă precum un copil care nu a învățat încă să vorbească și să umble. Dacă era ceva de reformat în politică, dacă și-au propus așa ceva, PDL ar fi fost subiectul perfect de disecție. Forța Civică a fost purtată cam peste tot în spectacolul ridicol al ”unității dreptei!”, partidul unui singur om, MRU, partidul care a ”reușit” nu doar un 2,6% la europarlamentare, ci și să se comporte politic în ciuda oricărei declarații/intenții enunțate în cei doi ani de existență. Ușurința cu care MRU a întors armele doar în momentul în care s-a simțit apărat de democrat-liberali, după ce a bătut la ușa liberalilor pe care îi afurisea anul trecut, e demnă de un adevărat campion al cameleonismului politic. Optimismul cu care pornește în această aventură pedelistă va fi infirmat de felul în care portocalii îl vor mânca pe pâine, iar liberalii îi vor servi aroganță pe platouri de argint. Din păcate, MRU și-a luat în serios rolul de voce a PDL însă i s-a rezervat doar rolul de a arunca în PMP și în președintele Traian Băsescu. Și nimeni altcineva nu o face și asta doar pentru că dinozaurii din PDL știu că niciodată ușile nu sunt închise cu adevărat. Evoluția lui MRU în noua construcție politică va fi o adevărată lecție politică pentru acesta. Cu toate acestea, baza partidului tace. Nimeni nu se simte jenat de faptul că, în doar doi de existență, partidul a murit din cauză că a aparținut unei singure persoane și nimeni nu își mai amintește ce i-a adunat împreună, ce și-au propus de la bun început. Fiecare membru de partid își face calculul cinic al unui câștig virtual în condițiile în care își vor atașa vagonul la trenul pedeliștilor. Unii din exces de zel se grăbesc să dea vina pe partid și nu pe liderul care nu ar fi fost meritat de FC. Oportunism în stare pură.
Toate partidele de pe dreapta au jucat în această piesă a ”unității dreptei”. Comportamentul oportunist este însă o constantă a tuturor partidelor politice, de orice culoare. Odată instalați la conducerea partidelor lor, șefii de partid nu prea mai țin cont de programul politic ori de declarațiile sforăitoare pe care le-au fluturat pe scenă menite să adune membrii, să își construiască notorietatea. Baza se încolonează cuminte în jurul liderului și nu exercită nicio presiune spre vârful partidului, nu cer socoteală pentru nimic, nu pun în discuție nimic, execută precum li se cere.
Condiționarea mentală funcționează pentru că simpli membri se visează cu funcții, vor să aibă ”intrare” la toate palierele puterii, cât de puțin, ceva acolo, nu contează, măcar un creion, un capăt de ață. Folosindu-se de presiunea partidelor, pentru a se aranja personal în funcții cât mai aproape de robinetele de unde ”dacă nu curge, pică!”. Dacă liderul hotărăște schimbarea culorii partidului, a doctrinei, orice, totul este acceptat doar pentru că aceștia își imaginează că unde se duce șeful e rost de ceva și atunci dacă șeful primește ceva, în mod sigur, vor primi și ei. Se înghite hapul fără a ridica din sprâncene.
Partidele nu se reformează nu doar pentru că liderii lor sunt corupți, imorali/amorali, deconectați de viața reală, de cetățeni, ci pentru că masa partidului, baza lor sunt oglinda liderilor lor. Programele politice ale partidelor sunt pur formale, se așterne praful pe ele. Nu există dorința de reformare a partidelor nici măcar în interiorul lor. Baza partidului se comportă pavlovian, dacă liderul arată un os desenat pe o hârtie a4, toți vor saliva privind desenul respectiv. Așadar este nedrept să aruncăm vina degradării vieții politice și sociale în România doar în cârca liderilor politici. Baza partidelor, de orice culoare, nu își dorește să schimbe nimic, mai mult, doresc să perpetueze sistemul politic construit pe corupție, trafic de influență, ascensiune politică/socială pe bază pe comision. Atâta timp cât nu există o masă critică care să dorească cu adevărat reformarea partidelor, acestea vor continuă să arate precum liderii lor. Așa sac, așa petic!
Recomandările noastre
