Indiferent care dintre cei doi candidați va deveni președinte, problemele pentru Franța și pentru Uniunea Europeană de-abia încep.

Faptul că nici unul dintre cei doi finaliști ai alegerilor prezidențiale din Franța nu aparține unuia dintre partidele mari este doar ultimul dintr-un lung șir de semne că a V-a Republică trage să moară, arată o analiză Strafor.

Instituită de Charles de Gaulles în 1958, a-V-a Republică acordă puteri considerabile șefului statului: președinția Franței este una dintre cele mai puternice poziții alese democratic din întreaga lume. Locatarul din Palatul Elysée este comandant suprem al forțelor armate, își alege prim-ministrul (cu aprobarea Adunării Naționale), are dreptul de a convoca referendumuri și de a dizolva camera inferioară a Parlamentului.

Când a instituit acest sistem prezidențial puternic, de Gaulle a invocat necesitatea stabilității politice, după ce, în ultimii 12 ani, în perioada tulbure de după război, se perindaseră 23 de prim-miniștri. Iar populația i-a acordat dat această putere, printr-un referendum din septembrie 1958, cu o majoritate zdrobitoare de 79,2%.

Deși foarte puternic, președintele Franței nu poate conduce totuși discreționar. Cu un rol dominant în politica externă și în domeniul apărării, el trebuie să accepte întâietatea premierului în problemele interne, deși șeful statului are și aici un cuvânt cu mare greutate.

Totuși, pentru ca puterea președintelui să fie deplină, el trebuie să beneficieze de o majoritate în Adunarea Națională. În caz contrar, o „coabitare” poate pune suficiente bețe în roatele politicii prezidențiale, încetinind sau chiar paralizând procesul legislativ.

Tocmai pentru a evita o a patra coabitare din istoria celei de- a V-a Republici, parlamentarii au aprobat în anul 2000 un pachet de reforme care să ajute președintele să-și formeze o majoritate în Adunarea Națională cu membri din partidul său.

Măsurile din 2000 favorizau principalele partidele din acea vreme – Republicanii și Socialiștii - și evident pe candidații acestora la prezidențiale.

După 17 ani, însă, nici Emmanuel Macron, nici Marine Le Pen, nu fac parte din cele două mari tabere politice. Mai mult, nici unul nu poate spera la o bază parlamentară solidă, în ciuda faptului că alegerile legislative au fost în mod intenționat programate pe 11 și 18 iunie (două tururi), tocmai pentru a veni în siajul prezidențialelor, favorizând formarea unei majorități pro-prezidențiale în Adunarea Națională, pe cunoscutul principiu al „locomotivei”.

Această situația, cu ambii finaliști ai alegerilor prezidențiale din afara partidelor tradiționale este una cu totul nouă în Franța, iar sistemul politic din Hexagon nu a fost gândit pentru a-i face față, scrie Stratfor.

Deși este o creație politică a președintelui socialist François Hollande, Emmanuel Macron și-a creat propria formațiune, „En Marche!”, cu care intenționează să participe la alegerile parlamentare. Jumătate dintre membrii „En Marche!” vor fi politicieni „noi”, recrutați din rândurile societății civile, anume pentru a contracara aversiunea pe caree francezii o resimt față de politicienii „vechi”.

Pentru cealaltă jumătate, Macron speră să atragă membri de la partidele din întregul spectru politic tradițional, așa explicându-se eticheta „centristă” pe care fostul bancher de la Rothschild și ministru socialist al Economiei, Macron a abordat-o ostentativ („Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta!”).

Totuși, apreciază Stratfor, șansele acestei strategii sunt mai degrabă îndoielnice, câtă vreme componența noii formațiuni nu a fost încă anunțată.

Sarcina pentru Le Pen este și mai grea. Sistemul electoral francez în două tururi, care a adus de două ori candidatul Frontului Național în „finala” alegerilor prezidențiale, a reprezentat în același timp o piedică pentru ca membrii FN să pătrundă masiv în parlament.

Formațiunea lui Le Pen nu are în actuala Adunare decât două locuri. Potrivit ultimelor sondaje, FN este cotat să câștige la alegerile generale din iunie doar 15 – 25 de locuri din totalul de 577.

Așadar, în cazul unei victorii a lui Marine Le Pen, mai mult decât în cel al lui Macron, coabitarea pare o certitudine. Totuși, Le Pen are o strategie: potrivit unei declarații din 3 mai a unuia din asistenții săi, lidera FN are de gând să organizeze un referendum pentru adoptarea unui nou sistem legislativ, cu reprezentare proporțională. Totuși, acesta va avea nevoie ca plebiscitul să fie sprijinit de 100 de parlamentari.

Așadar, dacă va deveni președintă, Marine Le Pen intenționează să dizolve parlamentul la scurt timp după schimbarea sistemului electoral și să convoace un nou scrutin, sperând să obțină astfel majoritatea.

Amândouă strategiile – atât cea a lui Macron cât și cea a lui Le Pen – sunt riscante, existând șanse ca oricare dintre ei să se trezească în fața unui Parlament ostil, ceea ce ar duce la un grav impas politic.

Or, cu mari probleme economice, cu o rată a șomajului de 10%, cu spectrul terorismului amenințând viața cotidiană și cu o stare de urgență care se prelungește de un an și jumătate, Franța are mai mult ca oricând nevoie de o guvernare puternică și de stabilitate politică.

Altminteri, bazinul electoral al candidaților radicali va continua să crească: în turul I, Le Pen și Jean-Luc Mélenchon au strâns împreună 41% din voturi. 

Indiferent cine va câștiga alegerile prezidențiale, zilele celei de-a V-a Republici par numărate. Iar viitorul este încert, atât pentru Franța cât și pentru Europa.