Informații despre cum își fac jurnaliștii din Germania meseria, ce salarii au, despre cât și cum îi sprijină statul, care este relația cu politicul și cum se petrec toate acestea în presa din România.

Presa… Ce-i presa? Ma c*c pe ea. Cam așa pune el problema. Nu-i ca mine, să stea un pic să judece.” Aceasta e o parte a unei interceptări telefonice din dosarul penal al omului de afaceri Cătălin Chelu, cel care a încercat să-l mituiască pe secretarul de stat de la Interne, Dan Fătuloiu. Exprimarea la adresa presei, atentă la actele de corupție din „înalta societate”, este des întâlnită în dialogurile inculpaților. Atitudinea aceasta față de jurnaliști abundă în România, unde autoritățile sunt mai preocupate de respectarea drepturilor acestor hoți cu gulere albe decât de încurajarea și susținerea presei.

Nu același lucru se întâmpla cu presa din Germania. Acolo, societatea a înțeles de mult timp că, în orice stat democratic, presa reprezintă una din instituțiile puternice. A înțeles că țara nu poate evolua, nu poate progresa decât dacă este informată corect și constant. „Oamenii au înțeles care e rolul presei și, fiind alături de noi, am reușit să impunem reguli și reglementări pentru jurnaliști”, a spus unul dintre jurnaliștii germani prezenți la București, în cadrul unui seminar organizat de ambasadorul Germaniei, Excelența Sa Werner Haus Lauk. Am participat, timp de două zile, la discuții deoarece tema seminarului era generoasă și interesantă: “Jurnalismul în România și Germania: Provocări comune și caracteristici naționale”. Cred că o incursiune a cititorilor români în lumea presei e extrem de utilă. Cititorii sunt partenerii jurnaliștilor, iar dincolo de fenomenul de chimie ce se petrece în momentul lecturării articolelor, e bine de știut că împreună, public și presă, pot fi o forță într-o societate stăpânită de politic. Am să vă spun „povestea presei”, așa și o percep eu muncind zi de importante trusturi Evenimentul zilei, Ringier, Adevărul Holding), atât ca reporter cât și ca reprezentant al managementului. O poveste românească, pusă în oglindă cu ceea ce înseamnă presa germană și despre care am aflat că reprezintă un succes al masei compacte, numită „jurnaliști-public”.

Starea presei. Despre salarii și tiraje

Michael Konken este președintele Asociației Jurnaliștilor din Germania, o organizație mare, care se implică acolo unde este încălcată libertatea presei. Are 36.000 de membri cotizanți și colaborează în problemele mari ale breslei cu cea de-a doua organizație profesională, Uniunea Jurnaliștilor din Germania, la care au aderat 16.000 de jurnaliști. În acest moment, în mass-media activează 58.000 de jurnaliști, incluzând și freelancerii, iar dacă adăugăm și colaboratorii externi ai redacțiilor, numărul jurnaliștilor germani se ridică la circa 70.000. E drept, numărul lor se raportează la o populație de 81 de milioane de persoane, însă denotă și nevoia de informare a societății. Ziarele lor au încă tiraje de sute de mii de exemplare (400.000 exp.), iar tabloidul Bild, cel mai vândut cotidian, tipărește zilnic peste 3,5 milioane de copii. În România, r a p o r t u l jurnaliștipublic e mult mai mic, iar tirajele au scăzut dramatic, atât din cauza tehnologiei on-line, a puterii de cumpărare, dar și a dezinteresului pentru presa scrisă în favoarea televiziunii.

„Tirajele au scăzut constant și în Germania, iar acest lucru se datorează și unor erori comise de managerii de presă. Lipsa publicității e o problemă. Printul a scăzut și pentru că mult conținut, multe informații sunt oferite online gratuit. S-a greșit de la început. Cred că este o greșeală că s-au dat aceste informații în mod gratuit, și abia acum se cer bani. Unii au reușit în mai mare măsură, alții mai puțin”, a spus jurnalistul și șeful AJG, Michael Konken. Fix așa s-a întâmplat și în presa românească, unde managerii și redactorii șefi nu au intuit peproduse prin apariția și dezvoltarea site-urilor cu același conținut, dar oferit gratuit. Și în Germania, ziarele care au ediții online se susțin financiar foarte greu și doar revista Der Spiegel, un simbol la care nemții nu vor să renunțe, se apropie cât de cât de acoperirea costurilor. Numărul jurnaliștilor din redacții s-a diminuat, însă, spun confrații germani, calitatea jurnalismului a rămas la fel de bună. „Printul asigură aspectele financiare ale mediului online, iar fără ziarul tipărit nu ar exista site și mai ales publicitate”, a afirmat Michael Konken.

Salarii mici la online

Salariile jurnaliștilor germani sunt pe paliere. Cei de la online sunt plătiți cel mai slab. Un jurnalist de print își începe activitatea de la un salariu de 2.600 de euro, care apoi crește în funcție de vechime, de responsabilitate și de funcțiile ocupate în redacție. Retribuții mai mari au cei care lucrează în radio și televiziune. Jurnalistul liber-profesionist este prost plătit, cu o medie de 1.200 de euro. Se încearcă acum de către asociațiile profesionale să obțină pentru freelanceri niște reguli de tarifare pentru text și foto și se negociază cu casele de editură private. În România, salariile în presa scrisă se situează acum între 300 și 1.500 de euro, iar colaboratorii rar își mai găsesc loc de publicare din cauza bugetelor reduse. În televiziunile românești, retribuțiile înregistrează diferențe majore față de presa scrisă.

În Germania, jurnaliștii protestează și fac greve

În redacțiile din Germania muncesc mulți voluntari. În general sunt studenți, care beneficiază de un contract pe doi ani de practică, menit să-i califice în meseria de jurnalist. Pentru voluntariat există contracte clare, puse la punct de Clubul de Presă German, contracte care stabilesc pașii de urmat, componenta teoretică a voluntariatului, precum și suma cu care va fi retribuit aspirantul.

În România, cu greu sunt acceptați voluntari în redacții, deoarece situația financiară nu permite suplimentarea de computere și restul tehnologiei, dar și din cauză că managerii din redacții nu au timp să aloce pentru inițierea acestor tineri sau consideră inutilă o astfel de activitate. „Evenimentul zilei” s-a lansat cu o școală de presă în 1992, cea a lui Ion Cristoiu, fondatorul acestui ziar, iar astăzi continuăm să formăm jurnaliști din rândul studenților.

Un palier interesant de discuție între jurnaliștii germani și români a fost cel legat de modalitățile de protest ale breaslei. Cititorii români din ultimii 20 de ani nu s-au confruntat până acum cu o grevă a presei. Prima și singura grevă românească s-a produs în iarna lui 1992, când redacțiile au protestat împotriva piedicilor puse în difuzare de către guvernanți. Două-trei zile cu tarabele goale au creat debusolare în rândul oamenilor, avizi să știe ce se întâmplă în țară, iar singurul ziar spărgător de grevă nu a reușit să-i satisfacă. De atunci, din varii motive, jurnaliștii, trecuți între timp în slujba unui alt gen de patroni decât cei din anii 1990-1996, nu au oprit niciodată tiparnițele.

„În Germania, avem redacții care fac greve. Jurnaliștii sunt diferențiați după landuri și acționează diferit. Nu sunt dese grevele și e tot mai dificil să aduci în stradă oamenii. Jurnaliștii afiliați beneficiază de sprijinul Asociației, dar există și câteva asociații mai mici ale jurnaliștilor care se opun acestor gen de proteste. Casele de editură (patronatele) pot contracara foarte simplu grevele, publicând materiale ușoare, iar cititorii nu-și dau seama. Se pune presiune mare pe voluntari, ca să continue munca în redacție. Acestea sunt dezavantajele în lupta cu editorul”, a declarat Michael Konken. În timpul grevei, jurnaliștii nu sunt plătiți de patronat. Diferența de salariu este suportată însă de asociația sindicală.

În România, doar Federația Română a Jurnaliștilor MediaSind, condusă de Cristi Godinac (fost ziarist la EVZ) a reușit impunerea unui contract colectiv de muncă pe ramură, însă niciun jurnalist nu beneficiază de contracte de muncă clare, unde să fie reglementate clar raporturile patronangajat.

Presiune economică și politică

Presa germană se confruntă cu aceeași mare problemă, existentă peste tot în lume, dar mai pregnant acolo unde societatea nu susține publicațiile : existența presiunii economice și chiar politice. Konken a spus că doar marile ziare își permit dezvăluiri puternice, iar pe plan local situația publicațiilor este cea mai dificilă. Exact ca la noi. Diferența constă doar în faptul că nemții nu vor să li se închidă ziarele și ajută jurnaliștii prin intermediul unor fundații și asociații profesionale.