Editura Evenimentul si Capital

Întoarcerea în Ionescopolis | ALICE ÎN ȚARA NETERMINATĂ

Autor: | | 2 Comentarii | 377 Vizualizari

Înghesuit între o părăsire şi o întoarcere, pe harta lumii se găseşte o aşezare absurdă. Descrisă de un „aparat” uman genial, stilul cocoş hazos-vernacular, un pic dolofan, un pic arogant, puţin anxios, puţin relaxat, însă trăind treaz, cu inegalabilii săi ochi exoftalmici, larg deschişi şi şugubeţi, cu un singur scop.

O singură şi de folos trebuinţă. Spre a cultiva şi apăra de mana cerească(!) brazda cu cele mai scumpe contrarii, de pe răzoarele caroiate atent, din grădina sufletească naţională. Acolo unde cresc pe o aceeaşi tulpină „adeneică” germenii nonsensualităţii clare: zeflemeaua şi spaima, neghiobia şi agerimea, nesocotinţa şi rânduiala, interesul şi nepăsarea, lenea şi vrednicia, sminteala şi cinstirea, trufia şi smerenia sau risipa şi agoniseala. Toate, aparţinând naţiunii române, care e, se pare, de multă vreme, provocatoare lui de uriaşe crize de mânie divină. Poporul despre care, dramaturgul spunea că este „leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie, tembel în politică şi impresionist în critica literară”.

Însă acum 23 de ani, Jupânul şi-a luat concediu de eternitate şi dus a fost. „Logic şi dogmatic(...), ar trebui să ne întoarcem de unde am plecat, în Edenul amniotic” – a zis. Ca şi cum mi-aş aminti, la Paris, în ziua aceea de martie 1994, a fost cer parţial-noros, temperatura maximă a atins media de 16,4 grade Celsius, cea minimă, de 6,9 grade Celsius, umiditatea la ora 14.00 a fost de 77%, iar vântul a bătut în rafale, cu viteza medie de 53,7 km./h. Acestea au fost condiţiile meteo ale ultimei zile ionesciene, în care el a mai putut zări lumina printre păianjenii din ochi, acolo, în apartamentul din 96, Boulevard Montparnasse, repetând întruna: „J’en ai marre!...J’en ai marre!...J’en ai marre!” (M-am săturat!...).

În ziua aceea din urmă, nu mai era acolo marele autor al pieselor „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”, care se joacă neîntrerupt, pe scena Teatrului La Huchette, de mai bine de 60 de ani (ajungând la 18.000 de reprezentaţii şi 2 milioane de spectatori!). Nu mai era omniscientul buclucaş ce ne avertiza în privinţa inconturnabilei invazii a „rinocerilor” (de care, iată, nu mai scăpăm nici astăzi!). Nu mai era ţanţoşul ocupant al Fotoliului nr. 6 din Marea Aulă a Academiei Franceze sau olteanul pehlivan, sucit şi fudul, care ajunsese să îngenuncheze uriaşa cultură franceză cu „invenţia” sa... Nu! Se afla, agonizând pe patul de suferinţă, doar un bătrân stors, o epavă biologică, o rămăşiţă a unei vieţi care a dat mereu cu rest (căci mereu a rămas ceva de spus, de comentat, o scenă, o privire piezişă sau o replică din partea „misticului etern deghizat în farsor modern”, cum îl numea prietenul său, Bruno Frappat!).

Era acolo, jucând fără să vrea, la 84 de ani, ultimul său rol. Regele Béranger I-er, din „Le Roi se meurt”. Personaj ce suferă un proces de depreciere, de delabrare, de decrepitudine, aiuritor de galopant (ceea ce nu mai miră pe nimeni, când priveşte piesele lui Ionesco!). De la modul simbolic la stadiul fizic, se vede despuiat, de la figurat la propriu, de atributele sale regale, sfârşind într-o simplă cămaşă, altminteri gol, vulnerabil, cu privirea rătăcită a celui care nu înţelege ce i se întâmplă. Uitătura buimacă şi ezitantă a unui rege care, de fapt, nu mai e decât un copil. Adică imaginea slăbiciunii umorale şi fizice, pe care vizionarul autor şi-a atribuit-o chiar lui. Cel care, până atunci, negase prezumţios „la condition mortelle” a omului. Dar, cine ştie, poate că, în absenţa oricărui alint metafizic, reuşise performanţa de a-şi transforma, în avans, spaima de moarte într-o (altă) farsă! În sprijin, aduc trei revelaţii fabuloase. Prima – „Les sons doivent être saisis au vol par les ailes, pour qu’ils ne tombent pas dans les oreilles des sourds” (La Leçon). A doua – „La vie est surprenante, un tas de choses inattendues peuvent vous arriver. Des petites, pas de grandes” (Le Solitaire). Şi, în fine, a treia – „L’expérience nous apprend que lorsqu’on entend sonner à la porte, c’est qu’il n’y a jamais personne” (La cantatrice chauve). M-am întors în Ionescopolis. Pare absurd, nu-i aşa?!... Deci, nimic nou.

Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Invitaţii evz

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate