Când a murit Ayrton Senna am plâns. Ţin minte că era o zi de 1 mai, la patru ani de la Revoluţie.

Văzusem cursa de la Imola acasă, la Ploieşti. Cu o zi înainte, în calificări, murise Roland Ratzenberger. Asta după ce vineri, parcă, Rubens Barrichello suferise un accident grav. Cursa aia nici nu trebuia să se mai dispute. Stăteam atârnat de gardul verde de fier al curţii blocului de pe Găgeni 88.

Comentam cu tata şi cu alţi câţiva vecini cele petrecute în San Marino. Eram siguri că nu se va întâmpla vreo tragedie şi că Ayrton îşi va reveni. Mama a ieşit la balcon şi ne-a strigat: “Senna a murit”. La început n-am înţeles ce spune. A repetat şi atunci am realizat că omul ăla, care era mai mult decât un pilot de curse şi pe care îl îndrăgisem atât de mult, nu mai e. Parcă îmi murise cineva drag. Stăteam agăţat de gard şi plângeam.

Acum câteva săptămâni, HBO a difuzat un documentar despre Senna. Cu imagini şi informaţii în premieră. Nici acum, la atâţia ani de la moartea brazilianului, nu-mi pot explica de ce Dumnezeu l-a luat lângă el. Îmi place totuşi să cred că, aşa cum se întâmplă cu toţi oamenii buni ce pleacă de pe această lume mult prea devreme, Ăl Bătrân avea nevoie de Ayrton Senna acolo sus.

Mărturisesc faptul că din cauza lui Michael Schumacher am renunţat să mă mai uit la cursele de Formula 1. Omul ăsta era atât de bun, încât ştiai dinainte deznodământul cursei. Ca şi azi, cu Vettel. Dar Schumacher are un loc în inima mea. În primul rând că e neamţ. Apoi pentru viaţa lui, despre care am citit foarte multe. Când s-a reîntors în Marele Circ, am crezut că va fi din nou cel de altădată. Treaba n-a mai mers însă, dar Schumi rămâne totuşi cel mai mare. După Senna, fireşte!

În seara asta i-am făcut o vizită lui Michael Schumacher, acolo, în rezerva aia a lui de la Grenoble, unde stă de vreo cinci zile şi nu zice nimic. N-a fost nevoie să mă deghizez în călugăr, pentru că Schumi mă aştepta. Am fost să-i urez “La mulţi ani” şi să-i spun că mai are mult până să mă ajungă din urmă! Nu ştiu ce mi-a venit, dar aşa am simţit eu, să dau o fugă până la Grenoble şi să beau eventual un şpriţ cu el. Sau o bere. Am vrut să-l cert, să-l întreb de ce nu merge la schi la Solden, acolo unde mă duc de ani buni cu fetele şi unde nici măcar eu, care cad după prima cristiană, motiv pentru care am renunţat la cariera de schior, n-am păţit vreodată ceva. Şi să-i mai spun că aşa bolovani cum am văzut în pozele de la Meribel nu sunt nici la Harghita Băi sau în Poiană.

Am zis însă că nu e momentul pentru reproşuri.

Toţi de acolo erau tăcuţi. Şi Corinna, nevasta lui, şi Ralf, frate-său. De bătrânul Rolf, tatăl lui Michael, nu mai zic nimic. Nici nu mi-a răspuns la salut. Dar nu m-am supărat. Nu m-am putut abţine, însă, şi tot i-am zis vreo două lui Michael. I-am reproşat că mi-a stricat sărbătorile şi că m-a obligat să scriu despre el zilele astea, cât n-am scris în ultimii ani.

Apoi l-am liniştit, şoptindu-i, aşa, ca să audă doar el, că nu îi port pică. În schimb, voi fi foarte supărat pe el, dacă ne va face vreo nefăcută. Mi s-a părut că a zâmbit. Nu ştiu, aşa mi s-a părut mie.

Stau şi beau tutun pe balconaşul meu minuscul de la capătul culoarului. Tocmai ce m-am întors din călătoria mea imaginară de la Grenoble.

I-am zis “La mulţi ani” lui Schumi de ziua lui! Mi-am făcut datoria de jurnalist bătrân. Acum e rândul lui să şi-o facă pe a lui. Să mai câştige o cursă. Una. Ultima. Hai, Schumi, trage de tine! Hai, că se poate!