În aprilie 2009, preşedintele SUA Barack Obama a promis, la Praga, să repună pe masă idea reducerii armamentului la nivel mondial şi să treacă într-o nouă etapă a Tratatului de Neproliferare Nucleară prin negocierile cu Iranul.

După cum declara Obama în acel discurs care i-a adus, ulterior, şi Premiul Nobel pentru Pace, atunci era momentul propice pentru astfel de acţiuni, iar statele lumii ar fi avut ocazia de la renunţa la armele nucleare în decurs de o generaţie.

În 2010, Obama s-a întors la Praga pentru a semna cu preşedintele de atunci al Rusiei, Dmitri Medvedev, un nou tratat START care presupunea reducerea armamentului nuclear.

O idee care nu mai reprezintă nimic

În prezent, dacă negocierile cu Iranul pentru împiedicarea îmbogăţirii uraniului eşuează, Teheranul va fi capabil să fabrice o armă nucleară în decurs de un an.

Totodată, răcirea relaţiilor dintre SUA şi Rusia din cauza crizei din Ucraina a dus la suspendarea cooperării pe marginea securităţii nucleare şi la abandonarea unor măsuri legate de tratatul New START. De parcă nu ar fi de ajuns, Vladimir Putin profită de orice ocazie pentru a lăuda capacitatea nucleară a ţării sale, pentru întreţinerea şi expansiunea căreia a acordat o treime din bugetul militar rusesc, se arată într-o analiză a publicaţiei the Economist.

Rusia nu este, însă, singura ţară care investeşte în dezvoltarea armelor nucleare. SUA demarează un program în valoare de 348 de miliarde de dolari prin care urmăreşte modernizarea armamentului nuclear. Franţa şi Marea Britanie au o atitudine similară, iar China investeşte masiv în capacitatea de răspuns în cazul unui atac cu bombe atomice.

Superioritatea Americii în domeniul armelor convenţionale este descurajantă

Superioritatea SUA în domeniul armelor convenţionale a făcut foarte atractivă dezarmarea nucleară treptată în ochii unor experţi militari de la Pentagon. Cu toate acestea, câteva state care nu au nici pe departe o armată la fel de competitivă ca cea a Americii nu par dispuse să renunţe la singurul avantaj de care dispun: armele nucleare.

Câteva presupuse arme nucleare ale Coreei de Nord îi permite liderului de la Phenian să ameninţe mult mai puternicul vecin Coreea de Sud şi să privească încruntat către Washington.

Unul dintre motivele pentru care China continuă să ofere Coreei de Nord energie şi ajutor alimentar este eterna întrebare care macină Beijingul: ce ar face un regim de la Phenian în curs de prăbuşire cu armamentul său nuclear?

Teheranul îşi doreşte să devină putere nucleară pentru a nu avea soarta Irakului şi a fi sigur că o invazie occidentală devine imposibilă.

Totodată, mai mulţi politicieni ucraineni deplâng faptul că, în 1994, Kievul a renunţat la armele nucleare moştenite după căderea URSS şi s-a bazat pe garanţiile de securitate oferite de Marea Britanie, Franţa, SUA şi Rusia care s-au dovedit, în final, ca fiind praf în ochi.

Rusia ar putea folosi armele nucleare

În 1999, Putin a fost şocat de eficienţa armelor occidentale folosite în Kosovo. Când a devenit preşedintele Rusiei în anul 2000, el a introdus o nouă doctrină militară care lua în considerare ameninţările cu atacuri nucleare limitate pentru a împiedica SUA şi aliaţii săi din cadrul NATO să se implice în conflictele în care Moscova are interese vitale.

Cheia doctrinei constă în credinţa Vestului că Rusia este mai predispusă să folosească armele nucleare deoarece este mult mai preocupată şi incomodată de prezenţa unor armate occidentale în apropierea graniţelor sale decât rivalii săi.

Acesta este motivul pentru care Rusia ameninţă că va lansa atacuri preventive împotriva sistemului de apărare anti-rachetă din România în 2015 şi din Polonia în 2018.

Terorişti, instituţii slabe şi naţiuni disperate

Deşi în lume există mai puţine arme nucleare decât în timpul Războiului Rece, riscul folosirii unora dintre ele este în creştere.

Capacitatea de a răspunde unui atac nuclear oferă unor state precum SUA, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi chiar China o anumită doză de confort.

India a început, totodată, testarea primului submarin capabil să lanseze rachete nucleare, iar Israelul deţine, deja, câteva astfel de submarine.

Însă o situaţie în care o ţară deţine astfel de capacităţi de răspuns, în timp ce rivala sa nu se poate lăuda cu acelaşi lucru poate genera un conflict destabilizator.

Totodată, există îngrijorarea conform căreia liderii care se simt ameninţaţi sau regimurile care îmbrăţişează ideologii apocaliptice ar putea folosi armele nucleare de care dispun.

În plus, instituţiile slăbite cresc pericolul folosirii neautorizate a armelor nucleare sau trecerea lor sub controlul unor grupări non-statale. Un astfel de pericol este extrem de ridicat în Pakistan, unde sistemele de rachete nucleare ar putea fi trecute sub autoritatea comandanţilor militari din teren în cazul unor crize şi unde o mare parte a armatei s-a radicalizat, iar grupările jihadiste s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie.

Noi puteri nucleare

Creşterea capacităţii militare a Chinei ar putea determina aliaţii SUA în regiune, Coreea de Sud şi Japonia, să-şi propună să devină puteri nucleare.

Dacă Iranul va reuşi să producă bombe atomice, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi chiar Egiptul vor fi presate să facă un pas similar.

Există, însă, şi o parte bună în tot acest context mai mult decât îngrijorător. Sistemul anti-rachetă american, extrem de efficient, ar putea fi livrat şi ţărilor aliate ale Washingtonului, iar programul american Prompt Global Strike dezvoltat de americani ar permite SUA lovirea cu o precizie uluitoare, în mai puţin de o oră, a micilor forţe nucleare de oriunde din lume, fără folosirea propriilor rachete nucleare.