Asta nu a fost campanie electorală: a fost o defilare a PSD. Ca o paradă militară. Ca un tăvălug.

Zornăind din șenile, huruind din toate motoarele, Ponta și cortegiul lui roșu au luat caimacul. Pe margine, dotată cu stegulețe și balonașe, Opoziția resemnată și-a tras ghionturi și s-a îmbrâncit pentru firimituri.

Băsescu s-a agitat cât a putut, dar, lăsat încă o dată singur, nu a putut zgâria rugina, neputința și scârba ce par să fi cuprins iremediabil electoratul de dreapta.

Abil alimentat pe rețelele de socializare, curentul boicotării alegerilor se îngroașă ca laptele bătut în ulcică. Oricum, era așteptat un absenteism zdravăn. PSD își freacă palmele. Partid supra-dimensionat, cu disciplină cazonă, s-a dovedit capabil să scoată la vot și morții din groapă. Așa va face și duminică. Pensionarii, lumpenii satelor și ahtiații după căldări cadou, vor vota încă o dată.

În timpul ăsta, Facebook-ul va musti de sila și înjurăturile votanților de dreapta rămași acasă. Și totuși există ceva ce i-ar putea scoate din casă. Ceva ce ar putea încurca socotelile PSD: Moscova.

În weekend, la Suceava, Ponta, zâmbind mai larg ca străbunul său Iliescu, a fluturat steagul cu cap de bour, pe fond roșu, între soare și lună. Vechiul stindard al lui Ștefan cel Mare, ai fi fost tentat să zici la repezeală. Niet! Între coarne, în locul luceafărului cu opt colțuri, bourul lui Ponta avea steaua boșevică, în cinci colțuri!

Steagul fâlfâit de premierul României doar maimuțărea flamura lui Ștefan cel Mare. O schimonoseală, o „adaptare” a istoriei, așa cum numai comuniștii sunt în stare să facă. Într-adevăr, bourul cu stea bolșevică e simbolul „moldoveniștilor”, care susțin „teoria istorică” a Moldovei Mari, de la Carpați până la Nistru și Dunăre. Teorie inventată în laboratoarele KGB pentru a fi opusă pretențiilor României de a se uni cu Basarabia.

Deși nici mort nu cred în coincidențele politice, admit de amorul artei că Ponta nu a avut timp să numere colțurile stelei cu pricina. Sau că a fost codaș la istorie. Doar că steagul nu i-a picat din cer, ci i-a fost adus în dar, ca unui voievod învingător, de organizațiile PSD Suceava și Botoșani, și înmânat lui Io Victor de doi copilași în costume populare. Doi mici Dubani. Numai cine nu știe cum funcționează un partid-cazon ca PSD poate să creadă că organizatorii nu s-au îngrijit până la detaliu de toate elementele vizitei.

Din vara lui 2012, s-a adunat un vraf de asemenea gesturi, prin care Ponta semnalizează tot mai insistent spre Moscova. Înțeleg: o dată o fi fost din greșeală, a doua oară, accident, a treia oară, blestemată coincidență. Dar au fost zeci, poate sute de astfel de semnale. În toată bulibășeala guvernării Ponta-PSD, singurul lucru coerent a fost linia pro-Moscova.

Din anii ’90 nu a mai bătut vânt atât de rece dinspre pusta rusească. Atunci, sute de mii de oameni ieșeau zilnic în stradă. Lăsau deoparte diferențele de opinii, simpatiile: țărăniști, liberali, „civici”, toți uniți de spectrul Moscovei. De groaza ca momentul colosal din 1989 să nu fi fost o bucurie efemeră.

Țărăniștii, liberalii, „civicii” de atunci sunt alegătorii de dreapta de azi. Același segment de populație ca și atunci: instruiți, clasă de mijloc, liberali în mentalitate și destupați la minte, conștienți că propriul viitor depinde de viitorul occidental al țării. Și, nu în ultimul rând, iubindu-și țara până într-atât încât să încaseze o bâtă minerească pe spinare, în loc să emigreze. Și atunci, și acum, li se spune Dreapta.

Acum, ca și atunci, Dreapta se poate trezi. Se poate ridica peste meschinele ciondăneli ale partidelor, unită încă o dată de aversiunea față de Moscova.