DW: Voluptatea subjugării

Mulţi europeni s-au obişnuit să dea vina pentru tot ce li se întâmplă rău pe alţii. Pe Merkel şi Germania, de pildă. Pe UE. Pe Rusia lui Putin. Pe Trump şi americanii lui. 

Mai onest şi meditativ, un reputat intelectual italian de stânga se declara miercuri, într-o discuţie cu un jurnalist german, perplex. Omul mărturisea că n-ar fi crezut  vreodată ca furia italienilor să fie atât de puternică, încât să provoace schimbări politice atât de radicale în ţara sa.

Nu mai puţini mânioşi se arată germanii, din care destui o critică ei înşişi pe Merkel, fără să priceapă în ruptul capului, de regulă, ce se petrece în Europa, la britanici, peste ocean, ca şi în propria ţară, a cărei scenă politică, împărţită cândva de creştin-democraţi şi social-democraţi, a ajuns să fie terenul unei ascensiuni populiste fără precedent, de la război încoace.

Uluiţi sunt, în fapt, aproape toţi intelectualii europeni cantonaţi încă la stânga. "A trecut mult timp drept pleonasm să i se alăture termenului de 'intelectual' noţiunea de 'stânga'”, reliefa recent istoricul francez Jacques Juillard. Or, între timp, a devenit, "un oximoron", un soi de contradicţie în termeni. Pentru că oştiri întregi de gânditori de stânga au emigrat cu arme şi bagaje către dreapta.

Întrucât s-au dezvăţat să se adecveze realităţii şi să dialogheze, considerând orice disidenţă, orice divorţ de canonul marxist şi politic corect o deraiere fascistă, de tratat cu intoleranţa aplicată cândva, de inchiziţie, ereticilor bisericii, elitele de stânga nu prea mai pot, ori vor, să înţeleagă nimic. 

Dacă ar dori să se lămurească, le-ar ajuta să analizeze situaţia unor ţări că Suedia. Sau a unor biserici precum cea catolică şi protestantă, după cutremurele care au cuprins Irlanda şi Germania.

Prima, ţară arhicatolică, încearcă să-şi revină din şoc, după rezultatul unui referendum care a deschis calea legalizării avorturilor, dar pune capăt semnului de egalitate plasat veacuri la rând între catolicism şi o cultură irlandeză detestând, în tot acest răstimp, reformele şi protestantismul.   

La rândul ei, Germania e traumatizată de hotărârea Papei, un Suveran Pontif considerat de stânga şi revoluţionar, de a-i dezamăgi fatal pe progresişti. În pofida speranţelor iscate de pontificatul său, şeful Bisericii romano-catolice a refuzat să admită şi hirotonisirea femeilor, şi împărtăşania comună a catolicilor cu protestanţii, o formă de cuminecătură solicitată cu multă energie, în pofida dogmei, de majoritatea episcopilor germani conduşi de liberalul cardinal bavarez, Reinhard Marx.

Aflat în 2016 în vizită la musulmanii palestinieni care administrează  Muntele Templului din Ierusalim, Marx şi omologul său protestant, Heinrich Bedford-Strohm, şi-au dat măsura adeziunii la creştinism scoţându-şi preventiv şi împăciuitor crucifixele de pe piept. În reacţie la valul de indignare stârnit între creştini, cei doi ierarhi s-au apărat afirmând, fals, că ar fi fost rugaţi nu doar de musulmani, ci şi de însoţitorii lor evrei, să nu poarte crucile, pasămite "ca să evite provocările". 

Mai nou, amândoi au criticat strident decizia autorităţilor regionale din München de a plasa cruci în oficiile landului, spre a atesta aderenţa Bavariei la propria tradiţie şi cultură creştină.

Întrebaţi de ce şi-au ascuns simbolul religios purtat la gât, cei doi clerici au invocat un presupus ”respect”, misiunea lor de a face ”pace”, precum şi situaţia ”complicată” de la Ierusalim. E vorba, între altele, de pretenţia clericilor musulmani de pe Muntele Templului de a nega orice legătură a evreilor cu cele două temple evreieşti, edificate în zonă cu secole înainte ca musulmanii să-şi construiască, pe ruinele lor, două moschei.

În fapt pare că, în opinia ierarhilor apuseni, pacea ar echivala cu renunţarea la propria identitate, profesiune de credinţă şi tradiţie religioasă creştină. Şi acceptarea subjugării, în speţă capitularea, prin indirecta lor denunţare, din Zeitgeist şi raţiuni politice.

Se documentează astfel lejeritatea cu care, în numele unei părelnice umilinţe, nişte ierarhi se supun modei, acceptând să alimenteze teama că vor sfârşi nu doar prin a-şi bate joc de ei înşişi, de propria demnitate şi pietate, ci şi prin a-şi abandona bisericile pe care pretind să le slujească. 

Or, toate acestea se petrec într-o epocă în care creştinii sunt masiv prigoniţi, nu în ultimul rând în lumea islamică. În acest condiţii, falsa smerenie poate fi cotată ca o probă de trufie, nu de umilinţă. Şi de trădare a celor prigoniţi.

Dacă nişte clerici obţin astfel dreptul de a reclama, la capitolul ipocrizie şi duplicitate, premiul întâi cu coroniţă, nu mai puţin remarcabil e şi guvernul suedez. Alcătuit în mare parte din femei care se mândresc că ar forma ”primul executiv feminist din istorie”, acest cabinet şi-a dat măsura întregii sale făţărnicii, scuipând şi pe principiile afişate şi pe convingerile feministe. Alături de premierul suedez Stefan Löfven, colegele sale din guvern s-au prezentat, in corpore, mai-marilor teocraţiei iraniene, înveşmântate docil cu baticuri islamice pe cap.

Ar fi făcut-o, au afirmat şi ele, din prezumtiv ”respect faţă de gazde”. Dar unde le-o fi rămas respectul faţă de femeile gazdelor, dacă nu faţă de propriile idealuri? Că le-au umilit şi trădat pe femeile europene şi pe cele suedeze, pe care le reprezintă, e una. Nu mai puţin grav e că, la pachet, au scăldat în lături şi lupta pentru drepturi ale iraniencelor de orice confesiuni, ori atee, care se bat pentru emanicpare. Şi din care cele mai curajoase se văd întemniţate de regimul fundamentalist iranian, doar pentru că refuză să-şi asume înjositoarea lege silindu-le să poarte baticul islamic.

Halal feminism. Ce-i animă oare pe mai marii bisericilor germane? Dar pe guvernanţii suedezi, primii care au incriminat prostituţia, în speţă pe clienţi, nu şi pe prostituate, pe care le înjosesc, negându-le liberul arbitru şi considerându-le, fără excepţie, "victime", astfel încât le-au pedepsit, prefăcând, din feminism, viaţa femeilor ce-şi fac din sex o meserie în coşmar?

Ce e la mijloc? Masochismul? O voluptate a supunerii, a subjugării, a înrobirii voluntare? E, probabil, stadiul terminal al politicilor identitare, cu care stânga apuseană a substituit din anii 60 ai secolului XX încoace marxismul şi comunismul, aflate în degringoladă în ultima jumătate a veacului trecut, politici interiorizate, în cele din urmă, de liderii politici şi religioşi occidentali.

Succesul, până la un punct salutar, al acestor politici, a stimulat energic emanciparea unor minorităţi naţionale, rasiale, religioase şi sexuale.

Cuplate însă cu neghiobia, cu laşitatea şi cu un ateism militant, manifestat între altele în refuzul includerii unei menţiuni a lui D-zeu în constituţia europeană, aceste politici identitare au salvat, ce-i drept, stânga de la prăbuşirea în insignifianţă, odată cu dezmembrarea URSS, dar au condiţionat şi masive exagerări, derapaje şi reculuri.

În reacţie, grupuri radicale de dreapta şi-au însuşit aceleaşi politici identitare, Iar demagogii din fruntea lor s-au prevalat voios de sentimentul de alienare şi depeizare al celor mulţi, spre a-şi declanşa revoluţiile naţionalist-fundamentaliste care, masiv susţinute de Kremlin, continuă să întoarcă pe dos scenele politice apusene.