Ce înseamnă barocul în muzică? Dirijorul Tiberiu Soare susține o conferință interactivă din seria „Vorbe despre Muzică și Muzicieni” astăzi, de la ora 19.30, la Sala Studio a Teatrului Odeon din București, în care va încerca să dea răspunsul la această întrebare.

Tiberiu Soare face parte din stirpea rară a oamenilor cu care poți discuta despre orice. Cald, deschis, sigur pe el. Ca dirijor adună emoții, gânduri, vise și lacrimi pe care compozitorul le-a așternut într-o partitură, moștenire pentru mai târziu. Se conectează la acea lume în care numai el aude ce i se spune, trece totul prin sufletul său și apoi le dăruiește publicului. Și-a asumat talentul, gândește și simte diferit, pentru că trăiește diferit. Sigur că a avut momente grele de-a lungul carierei, a dirijat cu mâna ruptă, în litiază renală, chiar și în ziua cununiei sale a dirijat, dar nu s-a dat înapoi. A găsit resurse lăuntrice să reușească. Și a făcut-o fantastic. Din aceste experiențe a decis să împărtășească și cititorilor EVZ.

Evenimentul zilei: Când ți-ai dat seama că fără muzică nu poți respira?

Tiberiu Soare: În fiecare zi din momentul în care am conștientizat ce înseamnă muzica. Îți ia ceva timp ca săți dai seama ce e muzica, pentru că la 5 ani și jumătate, cât aveam eu când am dat cu nasul de ea, era „acea perioadă obligatorie zilnică de studiu la instrument”. Vine însă un moment în care începi să înțelegi cu adevărat ce este muzica, începe să-ți spună altceva dincolo de pura dexteritate în a manevra un instrument. Asta cred că s-a întâmplat pe la 9 sau 10 ani, nu am marcat ziua într-un calendar.

- E greu să citești o partitură?

-Nu am amintiri particulare, pentru că alfabetizarea asta a început foarte devreme. Limbajul grafic al notelor, al cheilor muzicale, al portativelor a fost o prezență cotidiană. Era ceva de la sine înțeles. Dacă vorbim de o partitură de orchestră, o a doua accepțiune, vorbim de un univers extrem de complex. Toate instrumentele din orchestră sunt trecute acolo simultan. O partitură de orchestră se citește pe verticală. Toate instrumentele care corespund pe o linie imaginară, toate instrumentele acelea sună împreună. Iar acolo unde nu există succesiune, logic sunt pauze. Cântă mai multe sau mai puține instrumente. Asta e ceea ce definește densitatea materiei orchestrale în momentul respectiv.

- Cât de importantă este o pauză muzicală, cât de importantă e tăcerea?

-Extraordinar de importantă. O pauză muzicală este ce vrei, orice altceva în afară de timp mort. O tăcere încărcată de tensiune. O pauză muzicală e un lucru foarte interesant. Să ne gândim la felul în care apare muzica, așa cum un tablou are nevoie de o ramă sau de un anumit cadru pentru a fi expus, o anumită luminozitate pentru a se înțelege cât mai clar intenția autorului, la fel în cazul muzicii avem un cadru și acela este tăcerea. Muzica are ca ramă tăcerea. Orice muzică oricât de tumultuoasă de întinsă, lucrări romantice cum ar fi simfonia de Gustav Mahler, Strauss sau Wagner, orice lucrare muzicală, oricât ar fi de întinsă, la urma urmei pleacă din tăcere și se întoarce în tăcere. Ca și viețile noastre…

- Ce contează cel mai mult pentru tine, ca artist?

-De la Faust încoace nu poate fi decât un singur răspuns. Să nu-ți pierzi sufletul! Dacă mai există artiști sau așa-ziși artiști care acceptă pactul acesta, atunci Goethe a trăit degeaba. Faust a trăit degeaba, când spun personajul Faust a trăit să nu înțelegeți că am luat-o pe arătură, pentru mine unele personaje sunt mai reale decât unii oameni pe care îi întâlnesc în viața de zi cu zi. Există unii oameni care sunt mai lipsiți de realism decât personajele din operele pe care le studiez sau cărțile pe care le citesc. Cine are o carte sau o partitură în mână nu este niciodată singur.

-A fost vreun concert pe care nu ai putut să-l dirijezi?

-Nu. Am dirijat și cu mâna ruptă. Impedimente de ordin sufletesc au existat, dar nu m-au împiedicat să dirijez. Recunosc, în anumite situații mi-a fost extrem de greu. Viața nu te iartă câteodată. La ora 19.00 trebuie să fii în frac, în fața orchestrei. Artiștii sunt și ei oameni. Am dirijat și în criză de litiază renală, și cu mâna ruptă, și cu necazuri, și cu bucurii. Am dirijat inclusiv în ziua propriei cununii civile. Am avut seara cununia și tot seara eram în fosă și dirijam „Nunta lui Figaro”. Mi s-a spus că, dacă vreau, pot să nu fac asta, dar era o formă de umor a destinului la care nu am rezistat. O frumoasă întâmplare. Mi-am lăsat invitații acasă, am dat o fugă și am dirijat și apoi m-am întors.

- Se împletesc energiile publicului cu ale artiștilor în timpul unui concert? Se face un schimb între cele două, să le spunem, entități?

- Într-un anumit fel faci muzică cu sala goală, la repetiții, și în alt fel cu sala plină, când știi că ai public alături de tine. Publicul este al doisprezecelea jucător, pentru că potențează orice interpretare muzicală. Altor artiști li se întâmplă să se inhibe, să facă o muzică fantastică la repetiții, iar în timpul concertului se inhibă. Nu pot da maximul. Dar fiecare găsește modalități de a trece peste blocajele astea. La mine, realmente, când simt că am public, simt că dirijez cu spatele la un cuptor încins. Simt acea energie care vine din spate și mă proiectează.

- Ce-ți dorești cel mai mult?

-Să fac muzică bună, pe cât mă pricep, cât pot de onest. Fără să fac cu ochiul nimănui.