Atacurile teroriste de la Paris au acționat ca un turnesol istoric: au scos la iveală realități pe care prejudecățile noastre și minciunile altora ne împiedicau să le vedem în toată hâdoșenia. Bunăoară, dacă mai ales în ultimii ani Uniunea Europeană dădea semne de slăbiciune, măcar NATO părea o construcție mai țeapănă.

Spre deosebire de UE, un edificiu complicat, minat de ideologii aberante și birocrație sufocantă, NATO avea avantajul simplității teoretice a principiului fondator: „Toți pentru unu și unu pentru toți”. Veșnica fisură, Franța, care și-a dorit mereu un statut aparte, nu a fost totuși un impediment serios în funcționarea alianței. Ironia sorții face ca, acum, tocmai Franța, atacată pe teritoriul ei, să ceară o mai mare coeziune, în vreme ce o ditamai crăpătură s-a căscat în zona cea mai sensibilă a blocului militar: Turcia. Adică exact acolo unde ar trebui să fie bastionul cel mai avansat al NATO în războiul împotriva terorismului.

De la venirea la putere a Partidului Dreptății și Dezvoltării, condus de actualul președinte al țării Recep Erdogan, Turcia renunță într-un ritm galopant la principiile statului laic lăsate moștenire de Atatürk și se transformă sub ochii noștri într-un stat islamic. De ani buni, Ankara face un periculos joc dublu: rămânând membră NATO și transmițând la răstimpuri (e drept, tot mai rare) că-și dorește integrarea în UE, ea și-a dezvoltat un păienjeniș de relații dubioase, când nu de-a dreptul toxice.

Turcia a fost acuzată în repetate rânduri că le cântă în strună teroriștilor. Nu doar pentru că refuză să se alăture coaliției internaționale care aplică lovituri aeriene ISIS. În noiembrie trecut, lideri ai forțelor kurde care apărau localitatea Kobani au declarat că au fost atacați de luptători ISIS de pe teritoriul Turciei. The Sirian Observatory for Human Rights a dat publicității imagini cu trăgători jihadiști aflați dincoace de frontiera turcă.

Presa a publicat nenumărate mărturii despre membri ISIS răniți (inclusiv lideri importanți) care au fost tratați în spitale turcești, după care au fost lăsați să se întoarcă pe front.

Sprijinul Turciei pentru ISIS nu a fost întotdeauna pasiv: la începutul lui 2014, un convoi de camioane, purtând oficial ajutoare umanitare pentru populația siriană, a fost oprit la un punct de control: în el s-au găsit arme și muniție.

Mai mult, de-a lungul frontierelor turco-irakiană și turco-siriană, ISIS desfășoară un înfloritor comerț cu produse petroliere, activitate de pe urma căreia câștigă trei milioane de dolari pe zi. Fără a adăuga filierele de carne vie (femei și fetițe vândute pe bani grei) și de organe pentru transplant, prelevate de la morții și răniții proprii sau ai inamicului (inclusiv de la cei executați).

Pe fondul acestor pehlivănii, merchezuri și șmecherlâcuri s-au produs atacurile jihadiste de la Paris, care au ucis 17 oameni în două zile.

Iată acum și turnesolul: primarul Ankarei, Melih Gorcek, vechi membru al Partidului islamist al Dreptății și Dezvoltării, a afirmat de la tribuna congresului tinerilor din formațiune că atentatele sunt mâna Mossadului. Aceasta deoarece Israelul fusese deranjat de votul din Parlamentul Franței pentru recunoașterea statului Palestina.

„Evident că Israelul nu vrea ca sentimentul (independenței palestiniene - n.r.) să se răspândească în Europa. De aceea, este sigur că Mossadul se află în spatele acestui fel de incidente. Mossadul inflamează islamofobia provocând asemenea incidente.”

La rândul său, parlamentarul turc Ali Sahin a scris pe Twitter că atacul de la Charlie Hebdo „a fost regizat ca o scenă dintr-un film” de forțe care vor să discrediteze Islamul.

Însă cea mai importantă figură care a sugerat că lucrurile nu sunt așa cum par, și că de fapt avem de-a face cu o acțiune menită să compromită Islamul, este însuși președintele Erdogan:

„Evenimentele urmează un scenariu scris dinainte și ar trebui să fim conștienți că este vorba de un complot împotriva lumii islamice.”

Mesajele liderilor politici turci sunt în aceeași tonalitate cu cele ale Teheranului sau Moscovei. Doi aliați cu care Turcia a strâns considerabil relațiile sub regimul Erdogan. Și doi importanți vectori de amenințare a securității occidentale.

Bunele relații cu Țarul de la Kremlin și cu Ayatollahul de la Teheran par firești pentru cel ce se dă în vânt după fantomele Imperiului Otoman și care și-a construit un palat în stilul sultanilor selgiucizi de patru ori mai mare decât Versailles.

În decembrie, înainte de atacurile de la Paris, Vladimir Putin a anunțat, în timp ce se afla în vizită la Ankara, că renunță la proiectul South Stream, prin care gazele rusești trebuiau să ajungă în Europa Centrală, ocolind Ucraina, și va construi în schimb, cu prietenul Erdogan, o conductă către Turcia.

Anunțat în acest mod, proiectul nu părea mai mult (de parcă nu era destul!) decât o pecetluire a alianței strategice dintre cele două Imperii. Bomba a venit însă acum câteva zile: Rusia va sista orice livrări de gaze către Europa, și le va direcționa în totalitate către Turcia. Dacă Europa râvnește la gazele rusești, va trebui să-și construiască propriile conducte până la granița turcă și să se branșeze la țeava lui Erdogan, a anunțat directorul general al Gazprom Alexei Miller. Abia acum, proiectul căpăta direcție de atac. Linie de miră.

La Răsăritul Europei, al NATO și (vai!) al României, se ridică silueta amenințătoare a două imperii. Și mai spre Soare Răsare se înalță China, în relații de frățietate cu amândouă. Toate trei au un singur scop: detronarea Statelor Unite ca primă putere (militară și economică) a lumii și înlocuirea democrației de tip occidental cu autocrația. Un național-socialism cu o spoială capitalistă, doar atât cât să nu izgonească multinaționalele și să permită îmbuibarea clientelei autohtone.

Cum împotriva Occidentului se înalță și umbra bărboasă a Profetului, fluturând iataganul năclăit de sânge, vechea lume creștină ar face bine să se trezească mai repede. Sau să-și pună grâul de colivă la fiert.