Înfrângerea despre care vorbesc în titlu nu e doar cea de la prezidențiale, ci implică și o pierdere a majorității parlamentare, deci a guvernului, deci trecerea PSD în opoziție.

În mod bizar pentru votanții sau politicienii oricărui partid de "dreapta" poate cu excepția PNL, în PSD după ce se pierd alegeri se schimbă conducerea, în principal liderii partidului.

(Știu, știu, știu, e de necrezut. Pare science-fiction. Dar e adevărat).

La nivel de resurse umane PSD nu mai are unde să meargă. Liderii cu experiență sunt în mare parte la închisoare. Nu există opțiunea "întineririi" - Ponta și prietenii săi sunt deja o generație extrem de proaspătă biologic prin comparație cu ce există în alte partide. Facțiunea transilvăneană e prea slabă pentru a prelua controlul. Nu există "mari carismatici" ascunși prin partid; cei care se cred într-o astfel de poziție sunt decredibilizați de înfrângeri majore din trecut. În mod implacabil, la conducere ar veni nume vechi. Singurul lucru care le rămâne e schimbarea strategiei. În alte cuvinte oameni deja puternici în partid ar genera opțiuni noi. Nu îi supraestimez când scriu asta - adevărul este că, de fapt, ar fi obligați să o facă.

În contextul în care PSD ar pierde prezidențialele pentru a treia oară consecutiv (!!!) iar șocul pierderii guvernării ar fi major, opțiunile care ar fi luate în calcul ar fi: a) emoționale și b) colosale.

Rutele banale deja s-au testat. În 2010, înainte de criză, Ponta venise cu un program ambițios bazat tocmai pe premiza că PSD se află într-o situație strategică extrem de dificilă. Social-democrații au ieșit din acea poziție fără să aibă un merit iar programul lui Ponta (vezi introducerea și punctele 19-22 de aici) a fost aruncat la gunoi. Acum s-ar apela la soluții semnificativ mai radicale.

Cele patru opțiuni pe care întrevăd că le-ar lua în calcul social-democrații ar fi următoarele:

1. Mutarea spre centru

Calculul e simplu și banal: dacă PSD a pierdut încă o dată prezidențialele atunci electoratul de "dreapta" e mai numeros decât cel de "stânga". Mariile victorii din 2012 au fost obținute, de fapt, pentru că votanții PNL au marșat alături de social-democrați. Până și victoria din 2000 s-a datorat faptului că votanți anti-PSD l-au susținut pe Iliescu din cauza factorului Vadim. La parlamentare PSD n-a obținut niciodată mai mult de 38% din voturi, indiferent de scrutin. Practic, de 22 de ani stânga este în inferioritate numerică atât la prezidențiale cât și la parlamentare.

Un om care ar gândi astfel n-ar putea distruge monopolul PSD pe stânga. Ce e în mână nu-i minciună, nu pierzi 30% ca să obții 10%. La nivel de mesaje, valori, lideri și identitate PSD ar putea însă prelua niște elemente cu care să atragă votanți de "dreapta", care acum nici nu se gândesc că ar putea vota PSD. Ținta cea mai ușor de atins ar fi atitudinea privind economia și mediul privat. O asumare prin penitență a evenimentelor din 1990-1991 ar fi paradoxal mai utilă atâta timp cât Ion Iliescu este încă în viață (după dispariția sa regretul față de ce a făcut el ar părea tardiv). O atitudine de toleranță zero față de corupție ar fi ușor de mimat, mai ales că PSD ar fi în opoziție.

Singura variantă cu șanse reale de succes din cele de mai sus este una economică. Nu e clar însă ce ar putea spune PSD că ar putea face - e greu de crezut că un președinte și o guvernare de "dreapta" ar fi atât de incapabile încât să mărească impozitele, taxele și birocrația. Însă nimic nu e exclus.

2. Mutarea spre stânga

"Pensionarii și țăranii nu-s de ajuns!" ar putea ajunge să gândească un lider PSD după noaptea încă unui tur doi catastrofic. În urbanul mare PSD ar putea să-și propună facă joncțiunea cu un public în creștere, axat pe probleme de gen, egalitate de șanse, ecologie și alte cauze de stânga, dar care acum nu e reprezentat. Această strategie e riscantă (vin tinerii la vot?) și depinde de calitatea liderilor partidului. Cu excepții minore niciun politician PSD nu poate comunica cu #unițisalvăm și electoratul potențial de acest tip.

Avantajul imens este că, pe termen lung, aceasta este mișcarea corectă. Pe modelul stângii americane din perioada 1965-2015, votanții câștigați acum te pot susține decenii la rând.

Trenul acesta nu stă în gară, dacă PSD nu se mișcă repede o să se pomenească cu o competiție la început mică dar foarte enervantă pe stânga (vezi relația dintre LMP și socialiștii maghiari).

3. "Back to the future"

O citire leneșă și nu foarte corectă din punct de vedere sociologic a istoriei FDSN/PSD ar putea fi următoarea: "de când am devenit pro-vestici și pro-capitalism am pierdut. Trebuie să ne întoarcem la începutul anilor '90 și la mesajele care au adus victoriile lui Iliescu. Tot electoratul populist-extremist trebuie să ne revină de drept."

PSD ar deveni astfel un partid eurosceptic, maghiarofob, dacofil, declarat anti-american, poate chiar rusofil și anti-capitalist dintr-o perspectivă paseist-naționalistă. Publicul tradițional al acestor mesaje este însă în rapidă dispariție (PRM practic s-a topit) iar publicul nou, în formare, este limitat numeric. PSD s-ar pomeni în timp izolat la marginea scenei politice drept o forță nefrecventabilă iar toate câștigurile sale din ultimii ani (punctul z de aici) ar fi înghițite de un președinte de "dreapta" popular.

4. Anti-republicanism

Dacă pierzi de trei ori o partidă la un joc anume, există tentația să te gândești să schimbi regulile jocului. Un lider PSD-ist fatidic ar trage concluzia după înfrângerea din 2014 că partidul pur și simplu nu poate câștiga prezidențialele. În 2004, 2009 și 2014 înainte de turul doi PSD avea puterea sau era într-o poziție parlamentară extraordinară pentru a putea prelua puterea. Prezidențialele în sine sunt o problemă. Prezidențialele, deci, trebuie eliminate.

O republică parlamentară ar îndeplini în aparență acest obiectiv. Însă românii nu vor accepta niciodată să piardă dreptul de a-și alege președintele... decât dacă li se oferă o opțiune apetisantă în schimb. Și anume o monarhie, în contextul unei promovări mediatice extrem de susținute (constituțional se poate, dar cu multă răbdare și cu mult tutun).

Astfel, PSD nu ar schimba nimic la nivel de structuri, valori sau mesaje. Ar trebui însă să găsească un aliat în Parlament fără de care nici nu se poate demara un proiect constituțional. Acest lucru e mai ușor decât pare. Orice președinte de "dreapta" are șanse să cadă în hubris ("Unific dreapta cu forța sub sceptrul meu genial!") și și-ar face inamici pe "dreapta" practic imediat după numire. Pentru validarea unui referendum e acum nevoie doar de 30%. Ținta e fezabilă. Pe fundalul continuei decredibilizări a scenei politice, vremea unui astfel de proiect (care ar fi perceput de cetățeni drept para- sau meta-politic) va mai veni.

PSD ar avea un prestigiu imens în ochii casei regale care ar veni la putere, oricare ar fi ea - practic, regele ar fi îndatorat social-democraților pentru că, fără ei, n-ar fi ajuns în situația să domnească.

O a cincea posibilitate, care nu este o opțiune strategică pentru nimeni, ar fi ruperea partidului. Aceasta ar veni natural datorită posibilelor disensiuni cu privire la cauzele înfrângerii din 2014 și, evident, ar scinda partidul între "reformiști" și "închistați" (sau, din perspectiva inversă, "zăluzi" și "realiști"). E de așteptat ca "reformiștii"/"zăluzii" să meargă pe una din rutele menționate mai sus iar "închistații"/"realiștii" să se axeze pe un motiv punctual pentru înfrângerea candidatului PSD la președinție și să meargă înainte cu găselnițe tactice. Soliditatea și unitatea acestui partid par a fi, însă, ceva mai relevante pentru discuție.

Mai sus am arătat atât opțiunile cât și defectele fiecăreia. Opțiunile sunt evidente oricărui politician social-democrat care, după o înfrângere semnificativă, ar vrea să se gândească la viitor. Defectele mai puțin.

Articolul a fost publicat pe blogul lui Barbu Mateescu, Sociollogica.