Barasabia și nordul Bucovinei au fost cedate Uniunii Sovietice la 26 iunie 1940, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România.

 Drept urmare, la 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni (nu se cunoaște nici astăzi numărul exact, undeva între 200 și 2.000-3.000), din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuțiide- Jos, Petriceni, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică și s-a îndreptat spre noua graniță sovietoromână. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i.

Românii au fugit în cete, rușii i-au mitraliat

„Stați de vorbă cu o supravie țuitoare a masacrului de la Fântâna Albă”, își începe povestea halucinantă Rodica Bodnariu, acum în vârstă de 77 de ani. „Tata a fost în lagăr și, imediat când a scăpat, a reușit să treacă granița în Regat. La noi, în Petriceni (Nordul Bucovinei, lângă Cernăuți), s-a dat zvon că ne-au ocupat rușii. Celor din zonă li s-a zis că românii care vor să se ducă în Regat, vor avea voie să treacă granița. Mama, însărcinată, cu mine în brațe și cu încă doi frați de mână, s-a pornit, împreună cu ceata. Stiți, așa erau oamenii la țară, mergeau în ceată. Când urcam noi dâmbul ca să ajungem la Fântâna Albă, rușii au început să tragă și au secerat tot. Dumnezeu a făcut o minune! Rușii țipau la mama care, disperată, ne-a acoperit cu trupul ei. Stai pe loc că te împușcam, te avem în țintă! Mama a încremenit, iar gloanțele au trecut pe lângă noi, nu ne-au atins! Am scăpat toți teferi și am izbutit chiar să ne întoacem în sat”.

Răniții, legați de cozile cailor și îngropați de vii!

Din amintirile mamei, ea având doar doi ani la momentul respectiv, Rodica Bodnariu ne spune că a aflat, după masacru, că răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind încă în viață. Bătrâni, femei, copii, sugari, vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-ar fi auzit gemete de sub pământ. Rușii trăseseră pământ și peste unii care căzuseră, fiind împușcați doar în picior, adică nu toți fuseseră împușcați mortal. „Cruzime maximă, a fost o dramă cumplită. Toți se împrăștiaseră, mai multe rude muriseră și a fost foarte greu să ne descurcăm. Dar mama, de origine ucrainiancă, a fost nemaipomenită. Ce Victoria Lipan, a fost mai tare decât Victoria Lipan!”

Masacrul de la Fântâna Albă, recunoscut abia după anul 2000

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ,90, fiind interzisă de autoritățile sovietice și ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000, autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor uciși la Fântâna Albă, care și-au dorit doar să trăiască în România. În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.

Calvarul refugiului și patimile de după război

Femeia își trage sufletul, apoi reia: „De abia după trei ani a putut tata să ne repatrieze. Am făcut trei luni până în România, eram patru frați acum, iar drumul a fost plin de pericole. Hoții, mizerie! Aveam niște cocoșei, că așa porneai în pribegie în anii aceia grei! Lăsai totul în urmă, casă, gospodărie, de, ce agonisesc oamenii de-a lungul mai multor generații. Nu aveai cum să cari după tine mare lucru, așa că toată averea era aurul. Când am ajuns în România eram ca vai de noi, ne-am întâlnit cu tata și ne-am dus la Pitești, la fratele lui tata, unchiul Ionică. Unchiul fusese om înstărit, fusese primar în Petriceni, dar mare lucru nu mai avea, pentru că pierduse mai tot când se refugiase. Plus, ce cheltuise ca să-și înjghebeze o gospodărie cât, de cât. Dar ne-a primit pe toți la el și am avut un loc în care am putut trăi. După ceva timp, neam mutat într-o comună de lângă Pitești. Mama insista ca noi să mergem la școală. Nu mai puteam să stăm așa, pe capul altora. Părinții au vândut toți cocoșeii, au cumpărat o casă sărăcăcioasă, au plătit taxele… Era tare greu. Când m-am dus la liceu, era liceu teoretic, LPF din Pitești, a trebuit să mi se cumpere o uniformă. Pretențioasă, că așa se cerea. Era un fel de trusou cu care te prezentai la școală. A costat foarte mult pentru noi, dar nu mai conta. Ai mei munceau de dimineață până seară, orice. De la împletit coșuri de nuiele, coșărci, cum li se spunea, până la tot felul de treburi în sat, pentru alții”, mărturisește emoționată Rodica Bodnariu.

Comuniștii i-au sărăcit

Din nefericire, lucrurile aveau să se tulbure din nou! Era după război, sărăcie, mizerie! După abdicarea Regelui Mihai și venirea comuniștilor, unchiul Ionică a murit de inimă rea. Abia ceși făcuse din nou un cheag de avere, că au venit comuniștii și i-au luat tot. Un șoc teribil pentru întreaga familie. Vremuri tulburi pe care, cu chiu cu vai, Rodica Bodnariu și familia ei au reușit să le depășească. Toți copiii făcuseră școală și își câștigau deja singuri existența.

Rodica Bodnariu și-a construit cu multă tenacitate o viață decentă. S-a căsătorit, dar a rămas puternic legată de părinții ei. Un permanent sprijin în vremurile grele, dar și o bucurie imensă în clipele frumoase! Dacă imaginile de coșmar din copilărie au început să se estompeze odată cu trecerea timpului, pierderea părinților, firească, de altfel, din cauza vârstei, i-au „reaprins” emoțiile trăite cu atâta amar de vreme înainte. Și astăzi, în fiecare an de 1 aprilie, Rodica Bodnariu aprinde o lumânare pentru cei care nu mai sunt pe acest pământ, strângând la piept fotografia părinților!

Cum și-a furat Ionică Bodnariu nevasta

O poveste de dragoste s-a derulat chiar dacă vremurile erau cenușii. Pline de sărăcie și pericole! Ionică Bodnariu și Eleonora, fiica unor evrei, s-au îndrăgostit nebunește.

Familia fetei însă nici nu a vrut să audă de măritiș, ei fiind mult mai bogați și influenți, iar el doar un pârlit de român. Așa că singura soluție a fost furtul! În miez de noapte, răpirea s-a dus la bun sfârșit. Au urmat botezul fetei în credința ortodoxa și căsătoria.

Rudele fetei nu au mai avut ce face și au acceptat cununia. Căsnicia a fost trainică, deși încercările prin care a trecut cuplul Bodnariu au fost teribile.