Cei care au fost la Inter, pe 22, sunt revoluționari. Cu drepturi și patalama. Dar numai cei dinspre Piața Universității. Tinerii în uniformă, afl ați de cealaltă parte a baricadei, au rămas anonimi. Am fost unul dintre ei. Eram sub arme de nici trei luni. Eu, soldat în rezervă, Mihnea-Petru Pârvu, am încărcat, într-o dubă, morții de la Dalles. Apoi, am întors armele.

Kalashnikov-ul meu cu pat rabatabil a tras sute de cartușe în stafiile teroriștilor. Un motan mare și gras mi-a fost singura victimă. Regret și astăzi că i-am fost călău. Am fost în Piața Universității în 21 decembrie ‘89. Numai că, de cealaltă parte a baricadei. Cu trei dintre camarazi cu care eram atunci în Armată am încărcat, întro dubă, 13 oameni care au murit, la asfințit, lângă Sala Dalles. Am stat față în față cu revoluționarii de la Inter. M-au lovit în picior cu o piuliță și am șchiopătat o lună. Eram doar un recrut încorporat în Armată pe 27 septembrie 1989. Pe 22, am fost dizlocat la Radio. Deja întorseserăm armele. Am stat acolo fix o lună, participând cu degetul pe trăgaciul AKMului la evenimentele din jurul clădirii. Aveam 20 de ani și eram sub arme. La fel ca mine au mai fost sute de tineri. Am fost de ambele părți ale baricadei.

Primul contact cu Revoluția l-am avut la ieșirea din fosta cârciumă Cireșica, de vizavi de Liceul Lazăr. Duminică, 17 decembrie ‘89, la zece seara. Eram în învoire, îmbrăcat civil, ieșisem cu iubita mea, de pe atunci, la o sticlă de vin. Îmi aduc aminte că singurul fel de mâncare era ostropelul de pui cu garnitură de cartofi natur și creveți vietnamezi. Mâncare bună, după luni de varză, fasole, macaroane cu bulion și mâncărică de soia. Un plutonier de Miliție m-a abordat scurt: „Carnetu’ de serviciu și biletu’ de voie!“. Eram tuns chilug și aveam moaca tipică de răcan în învoire. Milițianul mă verifică scurt și latră: „Urgent, te prezinți la unitate!”. M-a durut în cot, aveam liber până luni, la cinci dimineața.

Cu arma sub pernă

Dis-de-dimineață, m-am întors în cazarma de pe Antiaeriană, în Ghencea. „Batalionul 98 infanterie – Pază Obiective Speciale”, sau U.M. 01908. Practic un batalion de instrucție unde răcanii erau instruiți pentru serviciul de gardă pe obiective strategice ca: aeroporturi, poduri și tunele. La poartă, iureș ca la balamuc. Ordine, zbierete, alergătură. Sus, în dormitorul companiei dau de Make, Mihai Vochin, leat cu mine, din Alexandria. „Bă, vezi că ai arma pe pat. Umfl- o și la apel, că ne-au omorât ăștia toată noaptea!”, turuie Make. Bizar. La carte scria că arma se ridică numai personal. Ne-au numărat gradații de cinci ori, plus un apel nominal. Apoi, o zi de instrucție obișnuită, pe tancodromul din spatele Regimentului de infanterie mecanizat U.M. 01210. La stingere, am primit ordin să dormim cu armele sub pernă. Până pe 23 ianuarie ’90 nu m-am mai despărțit, nici la budă, de pistolul meu mitralieră.

Cucuiul Revoluției mele

48 de ore, ofițerii și subofițerii au dormit la unitate și s-au sistat vizitele, lucru nemaiîntâlnit până atunci. Nici scrisori sau telegrame n-am mai primit și nici n-am avut voie să dăm. De telefon nici nu putea fi vorba! Pe 20, după apelul de seară, politrucul unității a luat la rând cele șase companii ale batalionului și ne-a turnat o poveste cu unguri, țigani, fasciști care vor să arunce țara în haos. A doua zi, bucurie mare! N-am mai ieșit la instrucție, unde ne hăituiau gradații ca pe hoții de cai. Ne-au aliniat pe băncuțele din dormitor, în fața televizorului din companie, să-l vedem pe Ceaușescu, la miting. Moțăiam, că ne ținuseră treji până spre dimineață. Obișnuit să vânez agramatismele Comandantului Suprem, capăt un cucui generos după ce caporalul Dobre mă pocnește cu un regulament al serviciului de gardă, după ce m-a umflat râsul la o cacofonie. Am bănuiala că am fost prima victimă a Revoluției din București... Dobre, un cioban din Vaslui, văzuse trenul prima oară când îl luase în Armată. Când transmisia s-a întrerupt a venit și alarma. Fiecare răcan a primit 300 de cartușe, din care 20 trasoare, restul normale, „miezoțel”. Pe la unu și jumătate, maiorul Dorel Amăriucăi, comandantul batalionului, ordonă ca două companii, întâi și a doua, să ia poziții în jurul Inter-ului unde, citez: „Forțe străine vor să destabilizeze țara!”. Eu, pistolar 5, grupa 1, plutonul trei, compania I, am ajuns acolo pe la ora trei.

„Am încărcat în dubă morții de la Dalles!

Lozincile auzite din camionul cu prelată au creat reacții ciudate printe noi. Unu’, Herța, din Suceava, se ambala rău: „Să-i împușcăm pe toți!”. Am stat încolonați de-a lungul Bulevardului N. Bălcescu, vizavi de Sala Dalles. În jur de patru după-amiaza, am primit ordin să băgăm cartuș pe țeavă și să asigurăm armele. Un pic mai târziu, un camion militar e înconjurat de manifestanți, care-i sparg parbrizul. Șoferul, militar în termen sau subofițer, se sperie, o calcă și spulberă tot ce avea în față. Atunci s-a tras prima oară. Fără ordin! Comandantul plutonului meu, locotenentul George Enescu, aproape că l-a luat la bătaie pe unu’ care s-a trezit trăgând la cinci centimetri de urechea sa. Un civil, cu un pistol în mână, îl abordează pe comandantul companiei, lt. major Badea. Cere patru voluntari, dar se uită fix în ochii mei. Se mai oferă Make și încă doi, nu mai știu care. Una din puținele alegeri pe care le regret. Trecem strada și ne ordonă să încărcăm într-o dubă niște cadavre. Le număr involuntar: 13. Am citit, ulterior, în cărțile unor istorici, că ar fi fost șapte sau opt. Eu știu ce am numărat! Printre ele, o fată. O iau de picioare, Make de subțiori. Pe spinarea unui mort văd o gaură de glonț. Mică, de revolver, nicidecum de armă automată. Camaradul meu tremură. Eu, parcă eram teleghidat. Abia prin martie m-a apucat groaza la ce-am trăit.

„De ce tragi, mă? Ai primit ordin?”

După ce scutierii M.I.-ului s-au retras, ne-au desfășurat de-a latul bulevardului. Mă trezesc în primul rând, la nici 20 de metri de baricadă. Era întuneric și tot felul de obiecte zburau înspre noi. O piuliță mă lovește în fluierul piciorului stâng. Mă doare, de mă usucă. În momentul ăla, am dat arma la spate și tot ce venea spre mine returnam pe loc. Un fel de ping-pong bizar ce a durat ore în șir. După ora zece seara, au venit blindatele. Zgomotul era așa de puternic, că nu îl auzeam pe un locotenent cățărat pe un tanc care striga de la jumătate de metru. Voia un cablu metalic, să tragă cu tancul său un TAB incendiat. Atunci l-am văzut pe un general bruscând un soldat care trăgea în aer: „De ce tragi, mă? Ai primit ordin?”. Apoi i-a ars o scatoalcă de să-i sară casca din cap. Mi-am dat seama a doua zi că era generalul Milea. Într timp s-a sinucis.

Primul motan terorist

După miezul nopții ne-au urcat în camioane și ne-au dus la Casa Poporului, unde ne-au fixat sectoare de tragere pe clădirile din Centrul Civic, pe atunci nelocuite. De mâncare am primit o conservă de fasole, una de pește și doi pesmeți. Când am ieșit din gardă, am adormit instantaneu pe un covor uriaș strâns sul în interiorul clădirii. Dimineața am aflat că am întors armele. Acum eram cu poporul! La prânz, ajunși în cazarmă, mai toți au căzut lați de oboseală. În mine urla adrenalina, așa că m-am uitat, împreună cu cei cinci ofițeri ai companiei, la Revoluția din Studioul 4.

Seara, alt coșmar, la Radio, unde ne duseseră să apărăm clădirea de teroriști! În plin schimb de focuri, cu nimeni nu știe cine. Bucureștean fiind, am devenit curier ad-hoc între tot plutonul, înghesuit în spatele unui TAB și un punct de comandă din Radio. O lună am stat și, pe bune, a fost ca-n filme! Venea lumea cu mâncare la noi și nu voiau soldații să mănânce, că se zvonise că era otrăvită. Doi bani n-am dat și am mâncat un borcan plin cu ciuperci cu maioneză, până mi s-a aplecat. Pe strada General Berthelot, pe atunci Nuferilor, am făcut singura mea victimă. Ceva suspect se mișca pe terasa unei case. Aveam poziție bună și mi s-a ordonat să trag, de către un locotenent- colonel de vânători de munte. Parcă, Șiman îl chema. Am golit un încărcător și s-a auzit o bufnitură. Dimineața, cu încă doi după mine, m-am dus să văd ce împușcasem. Era o biată mâță grasă. Prima pisică teroristă! Un fleac, o ciuruisem!

Televiziunea, singură după 25 de ani!

Zeci de români au venit ieri la Televiziunea Română, unde, în premieră, la 25 de ani de la Revoluție, s-a deschis pentru public celebrul Studio 4, cunoscut ca „Studioul Revoluției”. Marii absenți au fost figurile cunoscute ale Revoluției, oamenii de cultură și politicienii. „Nu am putut să trec pe la Televiziune. Este cea mai grea zi din săptămână, am două spectacole”, a explicat Ion Caramitru, directorul Teatrului Național din București. După un sfert de veac, TVR a recreeat „Revoluția în direct”, cu imagini de arhivă, elemente de tehnică militară și un tab în curte. La troița închinată tinerilor care și-au pierdut viața apărând TVR s-au depus coroane de flori din partea mai multor asociații ale revoluționarilor, dar și din partea Președenției, Senatului, Camerei Deputaților sau Guvernului. În urmă cu un sfert de veac, Mircea Dinescu anunța la TV: „Dictatorul a fugit! Am învins!”. „Nu trec pe la TVR și nu mă interesează, atâta vreme cât băieții din Primăverii se dau revoluționari. Dl. Petre Roman și dl. Iliescu au venit la câteva ore după mine. 10 luni am fost arestat la domiciliu, iar pentru mine Revoluția a însemnat o minune. Nu avem cum să prevăd ce avea să urmeze. Acum trăiesc jucându-mă de-a bucătarul pe la televizor și de-a producătorul de vinuri. Am trăit 40 de ani în comunism și de 25 de ani în capitalismul estic. În definitv, scriitorul este un martor al istorie”, și-a explicat absența Mircea Dinescu. (Anca Simionescu)