Peste 2.000 de zile a reuşit Dan Voiculescu să-şi tergiverseze Dosarul ICA, în care este acuzat de corupţie. Un dosar în care prejudiciul estimat de procurori este de 60 de milioane de euro. După ce a fost furat, statul român a cheltuit resurse importante din cauza refuzului acestui om de a privi Justiţia drept în faţă. Scamatoriile la care a apelat fugind de Justiţie, demisiile sale din Parlament ne-au costat mulţi bani.
Este doar o mică parte din răul pe care acest om l-a făcut României, în special în ultimii ani. Ar trebui să menţionăm aici şi infernalul aparat de propagandă pe care l-a îndreptat împotriva statului de drept. Voiculescu îşi dispută locul de cea mai nocivă figură a României post-decembriste cu Ion Iliescu. Pentru amândoi, o Românie cu adevărat democratică ar fi fost o Românie în care n-ar fi avut loc. Esenţa din care sunt făcuţi cei doi este profund anti-democratică. Primul, din raţiuni ideologice, fiind un marxist-leninist şcolit la Moscova; al doilea, din mercantilism, din lăcomie, fiind un individ obsedat să supună o ţară, doar pentru a-şi satisface dorinţa de putere, control şi înavuţire.
Ion Iliescu şi-a propus să traumatizeze copilăria României democratice, Dan Voiculescu a încercat să-i oprească procesul de maturizare. Iliescu a reuşit în mare parte, Voiculescu este foarte aproape de eşec. De ce unul a reuşit, iar celălalt a ratat? Simplu. A pierdut cel care s-a opus cursului istoriei. Cel care a mers în contra timpurilor. Ion Iliescu a reuşit să încetinească tranziţia României către democraţia veritabilă perfect adaptat timpurilor, contextului geopolitic, sub atenta oblăduire a Moscovei. Voiculescu este foarte aproape să piardă lupta cu Justiţia independentă, pentru că nu a înţeles, sau a refuzat să accepte, că în spatele procurorilor şi judecătorilor stau forţe mult mai importante şi puternice decât un preşedinte transformat de aparatul său de propagandă într-un dictator malefic. Mă refer la lumea civilizată, la Occident, la acele ţări în care domnia legii stă la baza sistemului democratic, la o Americă interesată să consolideze democraţia românească, pentru a nu fi vulnerabilă în faţa Rusiei etc. Dar cea mai importantă forţă care l-a învins pe Dan Voiculescu a fost nevoia acestei ţări de a-şi urma cursul istoric pe care s-a înscris în decembrie '89.
Avem, deci, multe motive să ne bucurăm în cazul unei condamnări a lui Dan Voiculescu. Este o bornă importantă în drumul ţării noastre către modernizare. Sunt mulţi, însă, care se bucură văzând cât de stresat este Voiculescu de iminenta sentinţă în Dosarul ICA. N-ar trebui să o facă. Sunt cetăţeni oneşti, care au acumulat multe frustrări pentru că România a bătut pasul pe loc atâţia ani din cauza unor oameni ca Voiculescu.
Aceştia n-ar trebui să se bucure pentru că Voiculescu este speriat, că se zbate încolţit de procurori şi judecători. Ar trebui să fie entuziaşti pentru că Justiţia funcţionează. Justitia este oarbă, deoarece chipurile care ajung în faţa sa nu contează. Într-o Românie civilizată, Justiţia n-ar trebui să se facă în uralele cetăţii, ca-n Evul Mediu, când gloata se aduna să vadă sânge la vreo execuţie. Dacă ar fi fost aşa, s-ar fi tras cu artificii după fiecare sentinţă judecatorească. Magistraţii nu judecă pentru satisfacţia maselor, ci pentru a instaura domnia legii.
Ne putem bucura pentru că Justiţia functionează, dar n-ar trebui să transformăm această bucurie în delir. N-ar trebui să ne extazieze faptul că un inculpat este terorizat de apropierea sentinţei. E indecent. Chiar dacă inculpatul a făcut atât de mult rău României. Un entuziasm exagerat ar putea crea impresia că scopul Justiţiei este acela de a pedepsi oameni, nu de a veghea la respectarea legii. Ar fi un deserviciu foarte mare pe care justiţiarii pe persoană fizică îl pot face sistemului judiciar.
Ca să nu mai vorbim de faptul că un entuziasm temperat şi bine orientat ne permite nouă, cetăţenilor, să ne păstrăm treaz simţul critic, să rămânem vigilenţi, să facem în continuare presiuni pentru o Justiţie performantă. Îmbătându-ne cu bucuria condamnării lui Voiculescu s-ar putea să ne pierdem luciditatea, s-ar putea ca mulţi corupţi să scape. Anticorupţia nu a început şi nu se va sfârşi cu Voiculescu.
Recomandările noastre
