Vladimir Tismăneanu:"Cominformul a fost paravanul ideologic al terorii universalizate impuse de Stalin şi marionetele sale popoarelor din Europa de Est şi Centrală".
Orice zvâcnire de spirit independent trebuia asfixiată în faşă. Acţiunile represive s-au concentrat în prima fază împotriva adversarilor reali ai sistemului comunist (denumit, prin recurs la un pleonasm ridicol, „democraţie populară“).
În 1948, conflictul dintre Stalin şi Tito avea să ducă la declanşarea acţiunilor de identificare, epurare şi lichidare a celor care ar fi putut împărtăşi tendinţele anti-hegemonice ale liderului iugoslav. Prima Rezoluţie a Cominformului împotriva ereziei titoiste menţinea un limbaj relativ moderat, deşi se vorbea despre o deviere „naţionalistburgheză“.
A urmat apoi vânătoarea de titoişti în partidele aflate la putere (dar şi în PC Grec, PC Francez etc.). Se plăteau poliţe pentru micile fricţiuni din anii precedenţi: Gheorghiu-Dej şi clica lui îl puneau pe Pătrăşcanu sub domiciliu forţat, iar micul Stalin de la Budapesta, Matyas Rakosi, organiza înscenarea împotriva fostului ministru de interne, Laszlo Rajk. Procesul de la Budapesta din 1949 a reprodus cu fidelitate patternul aiuritoarelor confesiuni ale vechilor bolşevici din perioada 1936-1938. Condiţionat psihologic de promisiunile vechiului său camarad Janos Kadar, Rajk, exponent al facţiunii din interior a PC Maghiar, recunoştea că fusese agent al poliţiei secrete horthyste, trădător al clasei muncitoare, complice al lui Tito în tentativa de a distruge „cuceririle socialismului“. Întrucât Tito fusese unul dintre organizatorii Brigăzilor Internaţionaale din Spania, iar Rajk luptase în cadrul acestora, se făcea legătura dintre foştii voluntari şi pretinsul complot împotriva socialismului. „Pedagogia infernală“, cum a numit istorica franceză Annie Kriegel procesele-spectacol din Europa de Est, se baza tocmai pe acest tip de cauzalitate diabolică. În raportul său despre „PC din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni“ ţinut la a doua reuniune a Cominformului, în 1949, Dej îl stigmatiza pe Pătrăşcanu ca spion şi trădător. În aceeaşi perioadă, nu fără legătură cu întemeierea statului Israel şi cu eşecul planurilor de consolidare a influenţei sovietice în Orientul Mijlociu prin intermediul acestuia, se intensifica antisemitismul lui Stalin. Cum ideologia oficială nu permitea adoptarea unui lexic explicit rasist, se folosesc diverse cuvinte-cod gen „sionişti“ ori „cosmopoliţi dezrădăcinaţi“. Sunt vizaţi acum militanţii care au trăit în Occident, foştii voluntari din Spania şi din Rezistenţa franceză, deci oricine poate fi suspectat de contacte secrete cu „duşmanul“.
După 1951, Cehoslovacia a devenit principalul teren al acţiunilor paranoic-teroriste inspirate de Moscova, însă executate de pionii locali. Arestările de militanţi comuniş ti, dintre care mulţi evrei, încep în perioada în care Rudolf Slansky (el însuşi evreu, membru al echipei venite de la Moscova, ca şi liderul suprem Klement Gottwald) ocupa poziţia de secretar general al partidului comunist.
Anchetele se derulează demenţial, nimeni nu se mai simte la adăpost. Stalinişti din categoria dură sunt arestaţi, torturaţi bestial, constrânşi să admită cele mai halucinante culpe. Situaţia era, cum avea să noteze Milan Kundera, total kafkiană: „Fără a fi făcut vreodată ceva rău, K. începe imediat să se comporte ca şi cum ar fi vinovat. Se simte vinovat. A fost făcut să se simtă vinovat. A fost culpabilizat.“ În noiembrie 1951 a fost arestat însuşi Slansky, militant fanatic, privit (nu fără motiv) drept unul dintre arhitecţii terorii. Multă lume a crezut că va urma o oarecare relaxare, o iluzie ce avea să se destrame în lunile care au urmat. Ritmul arestărilor s-a intensificat, iar Slansky, după câteva tentative de sinucidere, a devenit simpla plastilină în mâinile „referenţilor“. Între cei arestaţi şi condamnaţi în legătură cu presupusul complot s-a aflat şi Rudolf Margolius, supravieţuitor al lagărelor naziste, fost ministru-adjunct al comerţului exterior. Avea să fie unul dintre cei 11 inculpaţi condamnaţi la moarte şi spânzuraţi în cadrul procesului Slansky din noiembrie 1952. În cartea sa „Reflections of Prague“ apărută în 2006, fiul lui Margolius, Ivan, explorează rolul proceselor-spectocol în economia simbolică a stalinismului: „Procesulspectacol (show trial) a fost o armă propagandistică a terorii politice. Scopul său era să personalizeze un inamic politic abstract, să-l plaseze în carne şi oase pe banca acuzaţilor şi, cu ajutorul unui sistem pervertit al justiţiei, să transforme diferenţele politico-ideologice abstracte în crime comune uşor inteligibile.“ Rolul procesului-spectacol este să propună o dramaturgie a urii organizate, manipulată şi direcţionată către un presupus inamic pe cât de insidios, pe atât de feroce. Dezlănţuirile xenofobe din rechizitoriul procurorului Urvalek, ca şi articolele delirante din cotidianul „Rude Pravo“ vorbesc despre „reptilele capitalist-sioniste“. Scopul era să se construiască un climat al furiei vindicative, al neîncrederii reciproce şi al devotamentului orb faţă de URSS şi agenţii săi locali.
Recomandările noastre
