sursa: arhivă EVZ În faţa valului de violenţe dintre Tadjikistan și Kârgâzstan și dintre Armenia și Azerbaidjan, Moscova se străduieşte să joace rolul de arbitru pe care îl pretinde. Un semn care mărturisește slăbirea președintelui rus pe scena internațională
Geopolitica este nemiloasă de îndată ce apar semne de slăbiciune. Vladimir Putin poate vedea acest lucru acum când trupele sale tocmai au suferit un revers amar în Ucraina, forțate să se retragă în regiunea Harkiv sub presiunea forțelor de la Kiev. Summitul Organizației de Cooperare de la Shanghai desfășurat la Samarkand, Uzbekistan, i-a oferit cu siguranță ocazia să facă o fotografie de familie, alături de președintele chinez Xi Jinping în special, dar omologii săi nu s-au arătat dornici să-l susţină.
Stăpânul Kremlinului a admis că trebuie să țină cont de "preocupările" chineze în legătură cu un conflict care afectează indirect economia gigantului asiatic. Parteneriatul "nelimitat" încheiat la Beijing de cele două țări în ajunul invadării Ucrainei este în mod clar testat. Prim-ministrul indian, Narendra Modi, a fost și mai direct cu președintele rus, asigurând că "nu [era] timpul pentru război". Vladimir Putin a șovăit cât a putut, spunându-i interlocutorului său că dorește ca acest război să se încheie "cât mai repede posibil", înainte de a afirma contrariul în faţa presei ruse puțin mai târziu.
Chiar dacă soarta armelor este departe de a fi decisă în Ucraina, pasa proastă prin care trece Moscova nu scapă nimănui. Prim-ministrul armean, Nikol Paşinian, a verificat acest lucru pe cont propriu atunci când a solicitat, fără succes, aplicarea articolului 4 al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) care leagă țara sa de Rusia, precum și de Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan, în urma luptelor cu forţele armate din Azerbaidjan. Vladimir Putin s-a mulțumit să le ceară beligeranților să respecte încetarea focului.
Președintele rus a făcut-o din nou în ultimele zile pentru a încerca să pună capăt ciocnirilor la fel de mortale de la granița dintre Kârgâzstan și Tadjikistan, pledând în favoarea unei diplomații pe care a șters-o din vocabularul său cu privire la Ucraina. Apelurile sale pentru soluționarea disputelor "exclusiv prin mijloace pașnice" nu au făcut decât să sublinieze limitele CSTO, care, totuși, își propune să facă din Moscova garantul securității în Eurasia post-sovietică.
Ironia sorţii, pactul acestei organizații, după modelul celui al NATO, a fost aplicat pentru prima dată în Kazahstan, la începutul anului. Intervenția trupelor ruse sub acest steag pentru a suprima demonstrațiile declanșate de o creștere bruscă a prețului gazului nu l-a împiedicat însă pe noul om forte al țării, președintele Kasîm-Iomart Tokaev, să se distanțeze de Moscova în afacerea ucraineană și să se apropie mai mult de Beijing. De altfel, Xi Jinping l-a onorat și cu prima sa vizită în străinătate de la pandemie, pe 14 septembrie.
Timp de aproape cincisprezece ani, de la intervenția rusă în provinciile separatiste Georgia, Vladimir Putin şi-a înmulţit loviturile de forţă, din Siria până în Libia, în timp ce influența rusă a crescut în Africa. Acest activism, prea mult timp subestimat, i-a adus stăpânului de la Kremlin câteva succese prestigioase. Eșecurile suferite în Ucraina, întărirea involuntară a NATO pe care a declanșat-o această agresiune, asimetria și mai accentuată în favoarea Chinei a alianței dintre marile puteri "revizioniste" sau chiar decuplarea durabilă cu Europa accelerată de sancțiuni, constituie reveniri dureroase la realitate.
Editorial lemonde.fr
TraducereaRador
Recomandările noastre
