Aceasta e istoria pasilor unei atlete, romanca Adriana Pirtea, care a fost la cativa metri sa castige maratonul de la Chicago, pe 7 octombrie.
Maratonul de la Chicago a fost o cursa desfasurata in niste conditii dure, pe o temperatura de 31 grade Celsius si umiditate foarte ridicata, competitie in care un concurent a murit, iar alti 350 au avut nevoie de ingrijiri medicale. Viata atletei a fost insa mai dura decat orice maraton. Cand avea 6 ani, fratele i-a murit sub priviri, calcat de o masina.
La 13, familia sa a fost aruncata in strada si a trebuit sa renunte la atletism. Acum 7 ani, singura data cand a mai incercat sa alerge maratonul, a fost readusa la viata prin socuri electrice, din cauza epuizarii.
Adriana Pirtea s-a nascut pe 31 ianuarie 1980, in Bucuresti. A activat la cluburile Olimpia Bucuresti si Steaua. In 2005 a absolvit Universitatea Texas din El Paso, unde a primit o bursa, cu specializarile psihologie si kinesiologie (stiinta care studiaza miscarea corpului uman). Este campioana nationala la 5.000 si 10.000 metri, in 2007.
Pentru locul doi la maratonul din Chicago a castigat 65.000 de dolari. Daca ar fi invins, suma ar fi fost de 125.000 de dolari. Iata povestea cursei de la Chicago, vazuta prin ochii atletei.
In fruntea talazului In caldura umeda care ma inconjoara, am facut primul pas. Acum, Adriana, fato, e timpul sa alergi, mai fa un pas, piciorul din urma va trece usor in fata celuilalt, apoi acesta il va depasi, si ca doi manji ce se intrec in joaca pe un camp, ei te vor purta pana ce 42.195 de metri se vor fi istovit. Alearga, Adriana!
Linia asta alba ce tocmai am trecut-o desparte lumea-n doua, cum buza de spuma a valului rupe tarmul de mare. Cu doar o clipa-n urma eram un fir de nisip printre oameni si strigatele lor, acum sunt o picatura gonind in fruntea talazului, printr-o stramtoare vie.
N-a trecut mult de cand, la incalzire, priveam nelinistita, ca un umil recrut aflat la prima lupta, spre Berhane Adere, Benita Johnson, Alvetina Ivanova, mari campioane, soldati veterani in cursa maratonului. Incercam sa le ghicesc strategia, cum vor face?, cine va imprima ritmul?, vor alerga tare de la inceput sau vor incepe mai usor?
Purgatoriul
Ritmul nu e ridicat, suntem 6-7 in grupul fruntas, despicam impreuna aerul fierbinte, fiecare trup legat prin fire invizibile de celelalte. Sunt 31 de grade afara, se aude ca in spate concurentii au inceput sa cada si sa fie dusi la spital, dar eu trebuie sa merg inainte, sa lovesc sacadat cu talpile in uriasul de 42.195 metri, pana se va preda.
E zgomot de nu-mi simt rasuflarea, oamenii striga si-si agita bratele, la cate-o intersectie fanfarele canta, din boxele asezate in ferestre tuna muzica Pamantului, de toate felurile si pentru toate rasele. Iar noi alergam ca sangele prin vene, in urma-i inima si-n fata deopotriva, nu pot sa ma opresc acum, cum as putea s-o fac? Alearga, Adriana, alearga pentru viata ta!
Si nu te uita ca Adere are un scutier de acelasi neam, care-i aduce apa la punctele de alimentare, impotriva oricarei legi a maratonului. Priveste cum etiopianul, barbat al unei rase obisnuite cu arsita si fuga, incepe sa tremure si paraie de sudoare ii curg pe obraji, apoi ramane incet in urma, cu cateva fete din grupul de 6-7.
E mijlocul cursei, trei am ramas in frunte: eu, Adere si Ivanova, pandindu-ne si sustinandu-ne una pe alta. Ce sport ciudat e acesta in care cel mai mare rival iti este, totodata, cel mai bun aliat, ca niste inamici de moarte traversand impreuna desertul, sprijinindu-se in pusti ca-n niste carje, pentru ca atunci cand linia verde apare la orizont sa ridice tevile si sa traga.
Alearga, Adriana, linia orizontului la care visezi e inca departe. O biata panglica, pentru unii o carpa, insa doar invingatorii au dreptul sa-i simta pe piept mangaierea moale.
Chinurile
Dar ce scorpion ma-nteapa in ficat, ce mana ma gatuie si-mi seaca rasuflarea? Apa, trebuie sa beau apa! Ai grija, Adriana, acum doi ani, la Mondiale, ai fost singura din pluton care a oprit sa bea si n-ai mai putut sa le prinzi din urma. Respira adanc, bea apa si alearga! Rusoaica incepe sa se stinga, pare un inotator obosit prin pacla luminoasa, privirea ei ne implora s-o asteptam, dar la maraton nimeni nu poate salva pe nimeni. Adere a marit brusc ritmul si, fara efort, ma tin dupa ea. Si atunci, amintirile m-ajung din urma si-mi dau coate.
Gandurile Aveai 6 ani, Adriana, erai cu fratele tau in curte. In curand trebuia sa incepeti scoala. Erati pedepsiti, dar mamei i s-a inmuiat inima si v-a lasat sa va jucati de-a v-ati ascunselea. El s-a pus la numarat, voi, ceilalti copii, ati dat fuga sa va pititi. A inceput sa va caute si chicoteati din ascunzisuri. L-a zarit pe unul, a dat sa fuga peste drum, cand o masina...
Alearga, Adriana, sa uiti ziua aceea, dar si pe cea in care a trebuit sa va imprumutati la niste camatari pentru a plati o rata la banca, iar acei ticalosi au strecurat hoteste un zero in plus pe contract. Si ziua in care, din proprietari a doua case, ati ajuns sase oameni in strada, traind apoi si toti intr-o camera, dormind pe jos, schimband 8 locuinte, fie cu chirie, fie gazduiti de oameni cu suflet, si ziua in care a trebuit, la 13 ani, sa renunti la atletism, adica la ceea ce iubeai mai mult, pentru ca dupa 4 ani sa te intorci...
...da, Adriana, alearga cu aceeasi furie ca atunci cand, la doua saptamani dupa revenire, ai castigat detasat o cursa pe sosea, cu aceeasi disperare cu care, acum 7 ani, singura data cand ai mai incercat sa-l infrunti pe uriasul de 42.195 de metri, te-au readus la viata cu socuri electrice.
Alearga, Adriana, pentru cei care te iubesc, pentru parintii carora statul le promite inutil de 4 ani o locuinta, alearga ca sa le-o poti cumpara, poate vei vedea din nou lumina aceea jucausa in ochii tatalui tau, pitita acum intr-un pahar, pentru fratii si sora ta, pentru primul tau antrenor, Ghipu Gheorghe, pentru actualul antrenor, Barbu Augustin, pentru cei de la Olimpia, pentru Vlad Mera, care te-a primit sa stai 9 zile in casa lui din Chicago, sa te obisnuiesti cu diferentele de fus orar si de temperatura, pentru Adrian Gheoroaie, care te-a propus pentru bursa la Universitatea din El Paso, pentru prietenul tau Jeremy, pe care l-ai cunoscut cand, in timpul unui antrenament epuizant, ti-a intins zambind o sticla cu apa...
Ési pe care, iata, acum nu-l vezi cum striga de pe margine, incurajandu-te, pentru ca tu, urmarita de toate aceste ganduri, iti alergi vesnicul maraton interior, in timp ce pe asfalt, umar la umar cu Adere, trup de fildes langa trup de abanos, treci prin dreptul bornei cu numarul 36.
Judecata
Ce-i asta? O lacrima ce-mi curge pe obraz sau umezeala toamnei? Trebuie s-alerg, s-alerg, s-alergÉ O simt ca nu mai poate, ca ma invita sa trec in fata ei, desi regula nescrisa e ca nici un maratonist sa nu se adaposteasca in urma altuia. Maresc ritmul, ea nu-l poate sustine, ne pandim zvacnirile ca doi duelisti, scot arma din teaca si fug ca glontul. Apoi, dupa 200 de metri, intorc capul. Adere a ramas in spate. Peste cateva minute, privesc din nou in urma. E departe.
Aud voci de romani care-mi dau aripi. „Hai, Adriana, nu te lasa! Esti cea mai tare!”. Urc in zbor ultimul deal si il cobor plutind. Sa ma mai uit in spate? Nu, e prea departe. Si ce se mai bucura oamenii! Ce tare striga, eu nu aud nimic, intind palmele sa ma atinga, cum pot eu sa-i refuz?
Si nu vezi cum vine glontul intarziat al celuilalt duelist, pe care il credeai rapus, cum sfredeleste aerul si se infige in panglica moale ce se desfacuse sa te imbratiseze.
Sa nu privesti inapoi
Dar nu-i nimic, Adriana. Stii, de fapt chiar are inima de carpa daca nu ti-a iesit in cale, e doar o alta granita prapadita, ca multe altele pe care le-ai trecut si le-ai lasat in urma, un alt prilej ca, in caldura umeda care te inconjoara, sa faci din nou primul pas.
Alearga, Adriana, n-ai voie sa te-opresti! (articolul dezvoltat poate fi citit pe blogul autorului)
Recomandările noastre
