David Beasley, directorul executiv al Programului Alimentar Mondial, din cadrul ONU, avertiza recent că milioane de oameni din întreaga lume vor ajunge în pragul foametei dacă porturile Ucrainei nu vor fi redeschise. E zvon panicard sau riscul e real?

La acest moment al anului, când iei avionul de la Budapesta spre Kiev, îți dai seama imediat când ai intrat în spațiul aerian al Ucrainei. De-a stânga și de-a dreapta, un ocean verde neîntrerupt, din zare în zare. Și vreme de un ceas de zbor, tot așa: verde crud, cât cuprinde ochiul, de la zece mii de metri înălțime.

Beneficiind de o climă favorabilă și de cel mai bun pământ agricol cu putință – faimosul cernoziom - Ucraina este printre primii mari producători de cereale ai lumii. An de an, produce în jur de 14 milioane tone grâu, 5,5 milioane tone ulei de floarea soarelui și 25 milioane tone porumb, din care exportă o mare parte. Ucraina deține o cotă de 8,9% din exporturile mondiale de grâu, 42% din cele de ulei și 16% din cele de porumb. Majoritatea exporturilor se făceau prin portul Odessa – în prezent minat și sub tirul flotei ruse.

Concret, războiul a blocat exporturile maritime, care asigurau un volum lunar de 5 milioane de tone. În cel mai optimist scenariu, Ucraina va reuși să exporte pe calea ferată, prin România și Polonia, cel mult 20% din cantitatea obișnuită. Restul de 80%, vreo 20 milioane tone, va bloca în continuare silozurile. Iar fermierii nu au unde să depoziteze următoarea recoltă. Ăstimp, mass media stângistă se lamentează cu gândul la ” țările subdezvoltate”. Astfel, ziarul german Die Welt aprecia recent că vizați sunt „zeci de milioane de oameni din țări care depind foarte mult de alimente importate – cum ar fi Sri Lanka, Burkina Faso, Yemen, Sudan, Liban, Tanzania, Uganda, Tunisia și Camerun”. Nu zău? Dar care este, de fapt, situația reală? Cine are de suferit?

China în primul rând, care în 2019 a importat din Ucraina 86% din consumul intern de porumb și 63% din cel de floarea soarelui. Iar această dependență de importuri urmează să crească, întrucât încă de acum câteva luni Programul Alimentar Mondial a avertizat că 2022 va fi un an dificil pentru China, din cauza lipsei de precipitații.

Dacă până în toamnă, când vine vremea recoltatului la porumb și floarea soarelui, nu se reglementează cumva situația, impactul va fi semnificativ asupra consumatorului chinez, dar și al zootehniei și aviculturii chineze. Domnul Xi Jinping știe bine că nu poți să te menții la conducerea Chinei favorizând aventurismul unui mic grup de  la Kremlin, în detrimentul securității alimentare a poporului chinez. De aceea sunt convins că, înainte să vină toamna, China va alege să devină parte a soluției, iar nu a problemei.

India este următoarea victimă, în același context de secetă. An de an, importă cam 1 milion de tone de ulei – din care, trei sferturi din Ucraina. Și 86% din necesarul său de porumb provine din aceeași sursă, în prezent blocată. Puțini știu însă că India este, în prezent, cel mai mare producător de piese de schimb pentru tancurile de tip sovietic, T-72, pe care le produce sub licență în statul Tamil Nandu. De când Uralvagonzavod și-a închis porțile, singura sursă care ar putea sprijini recondiționarea miilor de tancuri de pe stocurile Armatei ruse este Nigam Ltd. De văzut dacă va avea tragere de inimă să colaboreze cu cei care tocmai i-au blocat importurile.

Turcia este a treia victimă. 39% din necesarul său de grâu și 47% din cel de porumb proveneau din Ucraina. Mai mult! Recent, fostul ambasador german la Moscova, Rüdiger von Fritsch, declara: „Ideea lui Putin este că după colapsul aprovizionării cu cereale, oameni înfometați vor fugi din Orientul Mijlociu și vor încerca să ajungă în Europa, ca milioanele de sirieni care au fugit de ororile războiului".

Este plauzibil: Liban, Siria, Egipt și Libia depind în jur de 50% de importurile de grâu ucrainean. Iar în cazul în care un nou val migrator pornește spre Europa, Turcia se află în drum. Sunt sigur că aspectul face deja obiectul unor discuții discrete cu Kremlinul. Iar președintele turc Recep Tayyip Erdogan a și anunțat că va începe în curând operațiuni militare pentru a crea o zonă de securitate de 30 de kilometri de-a lungul granițelor sudice ale țării.

Dar să privim lucrurile și din punctul de vedere al Rusiei.

După prăbușirea URSS, Rusia a renunțat la sistemul păgubos al colhozurilor, ceea ce a dus la depășirea recordului sovietic de 49 milioane de tone grâu recoltat. După anul 2000, producția s-a situat sistematic peste acest nivel. Dar adevărata revoluție s-a produs ulterior: în perioada 2015-2020, producția rusească de grâu a fost în medie de 72,8 milioane tone, din care 32 milioane exportate, an de an. În prezent, Rusia este primul exportator de grâu al lumii.

Rusia a ajuns la aceste rezultate prin retehnologizare: agricultura mileniului 3 este high-tech sau nu e deloc. Retehnologizarea s-a făcut prin import de mașini agricole din Statele Unite, dar și prin eforturile a trei mari producători interni: Uralvagonzavod (în prezent cu lacătul pe ușă), Roststelmash (tehnologic dependentă de JOHN DEERE – SUA) și CLAAS – firmă germană care deține 12 uzine în Rusia, în prezent în șomaj tehnic. Una peste alta, poate că Rusia va avea cu ce să termine campania de recoltare din acest an, dar în perspectiva anului viitor, agricultura sa va avea de făcut față unor provocări imposibile, în lipsa pieselor de schimb. Mai ales că și mare parte a insecticidelor, ierbicidelor și semințelor selecționate provin din import. Sau mai precis proveneau din import.

Dar până anul viitor, mai este o problemă de rezolvat. La 20 mai, aflat la Astrahan, ministrul rus al Transporturilor, Vitaly Savelyev, declara: „Sancțiunile impuse Rusiei... au rupt practic toată logistica din țara noastră.” Și nu vorbea ca să se afle în treabă!

În 2013, căile ferate transportau cam 90% din mărfurile Rusiei: 1,3 miliarde de tone. Fiindcă țara se întinde pe 11 fuse orare, căile ferate au 800.000 de angajați, peste 120.000 de km de șină, vreo 19.000 de locomotive și cam 800.000 vagoane de marfă. Acest parc rulant gigantic este întreținut de trei mari producători interni.

Unul este de stat, Uralvagonzavod (în prezent cu lacătul pe ușă), și doi privați: Transmashholding și Sinara Transport Machines. Transmashholding e cel mai mare producător de material rulant din Rusia, cu 14 uzine și 53.000 de angajați. Este deținut de firma olandeză Breakers Investments B.V., unde ALSTOM deține o participație de 20% (restul aparține unui grup de 4 oligarhi ruși). Deloc surprinzător, de decenii colaborează în producție cu mari firme din domeniu: BOMBARDIER, SIEMENS, KNORR-BREMSE. Activitatea sa se bazează pe importul de piese și componente, în special rulmenți din Germania, elemente de boghiu din Belgia și SUA și microcircuite din Japonia, Coreea și Taiwan. Care nu mai sunt disponibile. Iar Sinara Transport Machines se află într-o situație similară, fiindcă încă din 2009 e în strânsă cooperare cu SIEMENS. Sau mai precis era în strânsă cooperare...

Este previzibilă, deci, o criză a transportului feroviar rusesc, spre sfârșitul anului, cu efecte drastice asupra transportului de resurse alimentare. Grâu, spre exemplu. Principalele zone de producție cerealieră sunt Rusia de sud și centrală, regiunea Volgăi și Caucazul. La mii de kilometri de principalele zone industriale ale Rusiei: Sankt Petersburg, Moscova, Siberia Centrală. Și ce se va întâmpla atunci când, în plină iarnă, transporturile feroviare vor intra în criză?

Păi știm, că s-a mai întâmplat acum un secol. Imperiul Țarist cumpăra locomotive, material rulant și piese de schimb din Germania (KRUPP) și Austro-Ungaria (SKODA). După izbucnirea primului război mondial, aceste surse de aprovizionare n-au mai fost disponibile, iar importurile din Statele Unite n-au putut redresa situația. În 1917, absența importurilor „a rupt practic toată logistica din țara noastră”, pentru a-l cita pe domnul Savelyev. A urmat criza alimentară în marile orașe și Revoluția din Octombrie – aia care a avut loc, de fapt, în noiembrie. Devine limpede pe ce se bazează fostul șef al MI6 , Sir Richard Dearlove, atunci când afirmă că „Vladimir Putin va ceda puterea în Rusia până anul viitor, dar acest lucru nu se va întâmpla, cel mai probabil, prin violență, ci prin internarea sa într-un sanatoriu de unde nu va mai ieși ca lider al țării”.

În concluzie, blocarea exporturilor cerealiere ale Ucrainei afectează mai puțin Europa – poate cu excepția Olandei. Tradițional, importurile de grâu ale Occidentului se fac din Statele Unite, iar Spania și Italia, dependente de uleiul ucrainean, sunt și mari producătoare de ulei de măsline. În ce privește România, dependența sa directă de producția agricolă ucraineană este practic nulă.

În schimb, blocarea porturilor ucrainene afectează grav securitatea alimentară a statelor prietene Rusiei: China, India, Turcia. Așa cum remarca mai deunăzi publicația britanică The Economist, „tot mai mulți oameni riscă să ajungă în pragul foametei: aproape 250 de milioane”. La care putem adăuga și câteva zeci de milioane de ruși, care curând vor ajunge în aceeași situație pe fondul dificultăților logistice, în special cele legate de transportul feroviar al resurselor alimentare.

Fiindcă Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, are în fond dreptate: „Țara noastră este pregătită să își asume toate obligațiile. Dar așteaptă, de asemenea, ajutorul partenerilor săi comerciali. În caz contrar, nu are sens: pe de o parte ne pun sancțiuni nebunești și pe de altă parte ne cer să asigurăm aprovizionarea cu alimente.” De remarcat, declarația a fost difuzată în chiar ziua când Deutsche Bank a închis conturile în Euro ale Rusiei, iar Robin Brooks, economist-șef al Institute of International Finance, a declarat că „Economia Rusiei suferă o implozie. Estimăm o prăbușire a PIB-ului cu 30% până la sfârșitul anului 2022.”

Timpul curge în defavoarea agresorilor, care abia acum par să-și dea seama de situație. Așa cum se exprima recent Nikolai Patrușev, secretarul Consiliului de Securitate al Federației Ruse, „scenariul ideal pentru întreaga Alianță Nord-Atlantică condusă de Statele Unite este un conflict care mocnește la nesfârșit”. Înțelegem acum de ce, atunci când negociatorul rus Vladimir Medinski declară că Rusia este pregătită să reia negocierile de pace cu Ucraina, președintele Zelenski pune condiții: „Intenționăm să recuperăm [teritoriile] statului deținute înainte de 24 februarie. Și apoi ne vom așeza la masa negocierilor”.