Liderul formaţiei Anathema, una dintre primele trupe rock care au cântat la Bucureşti, îşi aminteşte „o oră de haos complet” cu „rebelii” români de curând ieşiţi din comunism.

În 1994, primul concert Anathema la Bucureşti se sfârşea cu bătăi între jandarmi şi miile de fani ai rockerilor britanici adunaţi pe atunci la Sala Polivalentă pentru unul dintre primele festivaluri de gen ale vremii, „Manic Depression Tour”.

„Nici jandarmii şi nici fanii nu participaseră la prea multe concerte rock şi s-a creat ceva haos”, a explicat Vincent Cavanagh, solistul formaţiei, într-un interviu acordat „Evenimentului zilei” la cel de-al cincilea concert în România, desfăşurat la sfârşitul lunii trecute, la sala Grigore Preoteasa, din Bucureşti.

Lucrurile s-au schimbat destul de mult între timp, iar Anathema a renunţat treptat la stilul death-doom încă de prin 1998. „Ceea ce cântăm acum reflectă mai mult personalităţile noastre, este mai aproape de realitate”, spune Vincent Cavanagh, completând că traseul trupei de la doom/metal la un gen mai apropiat de rock atmosferic se explică mai ales prin nevoia unui muzician de a-şi transpune sentimentele în muzică. EVZ: Aţi avut primul concert în România în 1994. Ce-ţi mai aduci aminte de atunci? Vincent Cavanagh: Imaginează-ţi mii de oameni care nu mai fuseseră la un astfel de concert până atunci... a fost aproape o revoltă populară. Nici jandarmii români nu mai participaseră la prea multe concerte rock şi nu ştiau cum să ţină situaţia în frâu. Când cei din primele rânduri au început să se împingă, jandarmii nu au ştiut ce să facă. Aşa că au început să se ia la bătaie cu fanii. Ceea ce ne-a enervat cumplit, aşa că noi, la rândul nostru, am început să ne îmbrâncim cu forţele de ordine. A fost o oră de haos complet. Dar a fost fenomenal.

Şi, cumva, printre rânduri, aţi şi cântat. Da, în mijlocului haosului, am mai şi cântat. Am crezut că vom fi arestaţi. Şeful Poliţiei nu era deloc încântat. Chiar după concert ne-a spus că dacă mai producem haos sau dezastru pe timpul şederii noastre în România, casa de discuri va purta responsabilitatea şi noi vom merge la închisoare. (râde) Dar când ne-am întors la hotel, am găsit camera, inundată, era apă peste tot, aşa că am sărit pe câteva paturi şi în apa de pe jos, doar pentru distracţie. Am băut nişte „palinca” şi ne-am distrat de minune. Am stat treji toată noaptea şi am plecat cu noaptea-n cap, am lăsat cheile în cameră şi am fugit de acolo. Eram foarte, foarte tineri şi rebeli. Ne-am făcut o reputaţie în România de muzicieni care fac dezastru, sparg chestii, distrug camere de hotel. (râde) Eram nişte tineri sălbatici, scăpaţi din frâu.

Şi acum nu mai sunteţi la fel de rebeli… (Râde) Ba da, mai suntem. Dar acum o luâm razna numai după concert. Aşa e profesionist în zilele noastre: concertul e pe primul loc.

Acela a fost primul vostru concert în România. Ultimele au fost chiar anul trecut, unul în Sibiu şi un unplugged în Cisnădioara. Prima dată când am venit aici am fost trataţi cu atâta ospitalitate şi prietenie, şi am întâlnit atâţia oameni încântători...

Ai spus asta în foarte multe interviuri. E ceva ce spui în multe alte ţări? Nu. Sigur că nu. În ce priveşte popularitatea trupei, numai ţări din America de Sud, Turcia şi probabil Grecia mai pot concura cu România. N-am avut încă şansa să venim într-un concert în adevăratul sens al cuvântului, să vedem câţi oameni ar veni. Am fost la festivalul Artmania anul trecut, am avut câteva spectacole acustice, dar cam atât.

După concertul acustic de la Cisnădioara, toată lumea vorbea despre tunetul care practic a finalizat concertul, s-a auzit chiar după ultimul acord de achitară. A fost fantastic! (râde) Ce faci după aşa ceva? Nu poţi decât să pui chitara jos.

O trupă „fără influenţe” şi „fără urmaşi”

Deşi muzica voastră a primit mai multe etichete, de la doom/metal la rock atmosferic sau psihedelic, şi tu şi ceilalţi membri ai formaţiei aţi spus în multe interviuri că nu vă regăsiţi într-un anumit gen de muzică. Nu, nu ne regăsim. Ceea ce cântăm acum reflectă mai mult personalităţile noastre, este mai aproape de realitate. Înţelegem perfect faptul că lumea trebuie să ştie ce fel de trupă suntem. Dar hai să spunem că suntem o trupă de rock, deşi suntem mult mai mult de atât. Şi Radiohead e tot o trupă de rock, dar nu poţi să o limitezi doar la asta. Sau Beatles, sau Pink Floyd. E vorba despre rock, dar şi despre multe alte genuri. Cred că multă lume apreciază, în zilele noastre, diversitatea pe care o oferă o formaţie.

Pe site-ul revistei de muzică „The Rolling Stone”, la rubrica despre Anathema, scrie „fără influenţe” şi „fără urmaşi”. Eşti de acord? (Râde). Fantastic! Asta e măgulitor, într-un fel, pentru că asta spune despre noi că suntem originali. E interesant, pentru că e o revistă din Statele Unite şi noi nu am avut concert acolo. Am fost la un festival de metal rock de două ori, însă doar atât. Persoane din industria muzicii din Statele Unite, de la nivel înalt, ne-au spus că le place foarte mult muzica noastră, dar oamenii de pe stradă nu au de unde să ştie de noi, pentru că n-am încheiat niciodată un contract în Statele Unite. În ce priveşte urmaşii, sunt mai multe trupe pe care le-am inspirat, dar nu cred că sunt multe care să sune ca noi. Cum ar fi My Dying Bride. Dar ideea e alta: oricine vrea să se apuce de cântat, ar trebui să-şi urmeze inima, sufetul şi să-şi transpună sentimentele şi pe sine în propria muzică. Numai aşa poate să fie unică. Cel mai onest lucru pe care poţi să-l faci este să-ţi transpui sentimentele în muzică.

Pregătiţi două noi albume. Da, „Hindsight” şi „Horizon”. Vom avea şi un turneu în Europa după ce vor ieşi pe piaţă, probabil la sfârşitul anului acesta sau anul viitor.

Veţi include şi România? Chiar sper să venim şi în România, ne-ar plăcea foarte mult. ISTORIE Anathema – 17 ani de muzică

Anathema luat fiinţă în 1990 în Liverpool, Marea Britanie, ca o trupă de doom/metal cu denumirea iniţială de “Pagan Angel”, schimbată în anul următor în numele de astăzi al formaţiei. Cei care au pus bazele trupei au fost fraţii Daniel, Vincent şi Jamie Cavanagh, la iniţiativa celui dintâi. Primele demo-uri ale formaţiei, “An Illiad of Woes” (1990) şi “All Faith Is Lost” (1991) au atras atenţia celor de la Peaceville, o casă de discuri renumită pentru promovarea unor trupe inovatoare. Succesul trupei a fost clar o dată cu primul album, “Serenades” (1992), foarte bine primit de public. Componenţa grupului a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului, cea mai importantă fiind plecarea solistului Darren White, în 1995. Vincent Cavanagh a devenit vocal, un moment definitoriu în istoria formaţiei. Stilul doom al formaţiei a început să încorporeze tot mai multe influenţe din rock psihedelic şi rock atmosferic, dar muzica lor rămane originală şi mereu surprinzatoare, potrivit criticilor. Actuala componentţă a trupei este: vincent Cavanagh – vocal, chitară, Daniel Cavanagh – chitară, Jamie Cavanagh – chitară bass, Les Smith – clape, John Douglas – tobe, Lee Douglas – vocal.