Moartea unei adolescente adepte a curentului emo este semnalul de alarmă tras de copiii lăsaţi prea mult timp singuri acasă.

Povestea Andradei, copila de 12 ani care şi-a pus capăt zilelor la începutul acestei săptămâni, ascunde mai mult decât s-a scris în ziare despre curentul „emo“. Nu e doar o poveste despre ochii pictaţi, ca de un pictor morbid, cu negru. Nu e doar despre celebra poză în care se sărută cu o colegă, buzele lor fiind despărţite de o suzetă. Nu e nici doar despre certurile cu mama sau despre tatăl plecat de acasă.

Povestea Andradei nu e tristă doar fiindcă s-a terminat cu sânge pe un caldarâm gri. E tristă şi pentru că lumea în care a crescut copila nu e ce trebuie. De pe Şoseaua Pantelimon, aproape de capătul tramvaiului 14, e greu să vezi viaţa ca pe o colecţie de întâmplări cu final fericit. În zonă, singura mare „chestie“ veselă e un „smiley“ galben, lipit pe o centrală termică îngheţată.   Garofiţe roz şi dâre de ceară

După ce vestea că o emo a sărit pe geam a bubuit prin redacţii, ziariştii au luat cu asalt blocul „faptei“. Au vorbit cu vecinii, cu ţâncii din cartier, cu poliţiştii de la Secţia 9, aflată la doi paşi, chiar şi cu popa de la biserica de vizavi de secţia de poliţie, cu singurul profesor de la şcoala Andradei, care a acceptat să spună patru vorbe previzibile, ca declaraţiile fotbaliştilor: „Era un copil bun“.   Noi am ajuns acolo când valul media dădea înapoi şi viaţa revenea la ceea ce ne-am obişnuit să numim „normal“.

Pe fâşia de trotuar unde Andrada şi-a sfârşit brutal existenţa se odihneau un pâlc de lumânări, câteva garofiţe roz într-o glastră albastră şi câţiva trandafiri albi deja îmbâcsiţi de gazele de eşapament. Lumânările se stinseseră şi vărsaseră înspre şosea dâre groase de ceară.

O şosea subţire, o limbă de asfalt, desparte blocul din care a sărit Andrada înspre necunoscut de casele mici şi înghesuite din care ne zâmbesc nişte dulăi şi nişte pui de romi.

Pe o poartă stă, triumfător ca un general, un anunţ care ne vesteşte că proprietarii au de oferit tacâmuri şi corturi pentru nunţi. Ţigănuşii din zonă poartă tricouri din care ne surâde discret „primarul serios şi devotat - Neculai Onţanu“. Ei ştiu multe lucruri despre Andrada, ca şi copiii de la scara celei mai cunoscute puştoaice din cartier. Faptele din viaţa scurtă a celei dispărute au intrat în legendă.

DEZOLANT. Locul impactului fatal, un tablou cu flori, lumânări, o sticlă de ulei şi câteva pietre Legendă de cartier

Puştii ştiu că fata a avut în ultimul timp trei prieteni, cu nume de telenovelă: Angelo, Mauro, Vasi. De la ei a învăţat tot ce era rău, ba să tragă un fum de ţigară, ba să bea o duşcă de ceva.

Angelo, prietenul ei „de mai demult“, adică de acum trei luni, are doar 14 ani. Legenda spune că, de când Andrada a sărit pe geam, stă numai în casă. E pedepsit. Şi mai zice lumea că nu era nici prea arătos. În jurul blocului i s-a dus buhul că e cam plinuţ.

Nici Mauro nu e bine văzut: s-a tot vorbit că ar fi un golan, care, ca şi Vasi, n-ar fi străin nici de experienţe extreme cu substanţe şi prafuri nu tocmai legale.

După blocurile gri din Pantelimon, Andrada a rămas o amintire plăcută, chiar dacă încă neînţeleasă: „Purta fustă neagră peste pantaloni negri…“.

Muntele de beton din şoseaua Pantelimon, făcut celebru de Andrada, cu vedere pe spate, cu opt scări, e trist. Oamenii din el nu diferă fundamental de cei care au rămas în casele de lângă. Pe unii i-a mutat comunismul la bloc, pe alţii nu. Figurile lor ne spun că dacă li s-ar putea deşuruba sufletele pentru a vedea ce ascunde fiecare s-ar întinde un mare covor de iluzii frânte şi tristeţi neascultate, de la scara Andradei până la cea mai colorată maşină din zonă. Microbuzul ansamblului artistic Dan Bursuc. ADEVĂRATA PROBLEMĂ „Nu ştiu de ce mai au părinţii timp, de copii în niciun caz!“

M. este o fată care învaţă la o şcoală bună din Bucureşti. În clasa a VII-a. Ne-a rugat să nu-i dăm numele în ziar pentru că o vor chinui colegii mai mari, care sunt mai ales „manelişti, lăutari“ şi nu prea îi înghit pe „emo“. Ea a ales moda aceasta pentru că „eu nu sunt ca şi ceilalţi, care râd din orice, ştii…“. Nu crede că Andradei i-au adus moartea cântecele deprimante pe care le ascultă emo-kids. „Hmm… eu am impresia că a făcut-o doar crezând că e cool să o faci. Şi pentru că te cerţi cu prietenul tău şi din când în când cu prietenii tăi, nu e un motiv să te sinucizi“. „Râd de noi, ne spun «pokemoni»“

Pentru M. e greu să fie aşa cum a ales să fie, să poarte tenişii specifici de emo şi capul de mort ca podoabă, fiindcă se iau mulţi de ea şi îi spun că e satanistă: „Ştii cum e… te judecă pentru orice chestie. La şcoală râd de noi, ne spun că suntem «pokemoni»! (n.r. - după personajele unor desene animate asiatice)“.   După ce Andrada s-a sinucis, mama lui M. a intrat la bănuieli, mai ales că a văzut „un reportaj, ceva, pe Realitatea, şi a început să-mi pună tot felul de întrebări“. Emo-kids se întâlnesc mai ales la Unirii, în faţa restaurantelor tip fast-food. „Lumea se uită la noi cu silă şi cu ură“, oftează M., care ne spune că puştii de vârsta ei sunt trişti pentru că nu îi înţeleg părinţii „şi ceilalţi oameni mari sunt altfel cu noi, nu ştiu…“, că suferă „din cauza neafecţiunii“. La întrebarea: „Părinţii nu mai au timp să discute cu voi, să caute să vă înţeleagă?“, răspunsul vine iute şi necruţător, ca un glonţ: „Nu ştiu de ce mai au ei timp, de copii în niciun caz!“.   VIAŢA E COMPLEXĂ

Moartea s-a mutat pe internet 

În România, semnele că lumea e mai echipată tehnic pentru viaţă, dar mai puţin gata să accepte moartea aşa cum s-a pomenit din bătrâni, au început în anii ’90, când oamenii au început să filmeze, mai întâi cu camere video mari, apoi din ce în ce mai mici, înmormântările celor dragi. Să le păstreze „o amintire pentru totdeauna“.

Astăzi, când puştii emo se refugiază în virtual, „omagiile“ se aduc pe internet. Pe site-ul YouTube sunt mii de mesaje „in memoriam“ pentru mai toţi adolescenţii României dispăruţi în epoca hi-tech. Imaginile din care ne zâmbesc tineri ferchezuiţi „plecaţi prea devreme“, după accidente rutiere oribile, sau adolescente despre care dacă n-ai şti că nu mai sunt vii ai spune că erau voluptuoase, se succed cu repeziciunea ciudată a lumii în care trăim. Priveghiul virtual

Şi moartea s-a schimbat în zilele noastre. Sinuciderea care a zguduit cel mai mult opinia publică în ultimul timp a fost cea de anul trecut a elevului Costache, zis „Ralph“, un tânăr dintr-a doişpea care făcea amor şi meditaţii cu profa de română - doamna Corina. România de mâine şi poimâine ne-a trimis atunci un semn explicit, ca anunţurile de pe CD-urile cu muzică hip-hop, pe profilul elevului de pe site-ul de socializare hi5.

Moartea dramatică a unuia de-al lor i-a făcut pe mulţi tineri să ia cu asalt pagina lui Bogdan Costache.   Revoltaţi de atitudinea Corinei, dezgustaţi de circul media, siguri că „Ralph“ (pentru generaţia priveghiului on-line, „nick-name-ul“ bate numele din buletin) a fost ucis de „nenorocita de profa“, străini de gramatica limbii române, aşa cum o ştiam noi, aşa cum încă se mai predă în şcoli, tinerii au luat atitudine. Au pus la cale „marşuri ale tăcerii în numele îngerului nostru iubit şi drag“, şi i-au dat sute de „five“-uri (un fel de complimente standard, de genul „eşti deştept“). „Era timpul să mă duc/ Era timpul să mă arunc“

Cei mai mulţi l-au gratulat pe „Ralph“ cu atributele de „patriot“, „erou“ şi „campion“! Lumea virtuală, unde e posibil să fii oricine, a scos la iveală suflete şi minţi viciate.

Anna, o fată de şaptesprezece ani, bisexuală, după propria descriere, ştia cum a reuşit „zdreanţa de Corina“ să „păcălească“ poligraful: „A luat calmante si deaia nu i sau accentuat bataile inimi“.

Alţi adolescenţi credeau că hi5 există şi dincolo de moarte, iar Ralph, încă romantic, tastează „Corina, ti amo anche oggi“.

Mădălina, 14 ani, o fată în ciorapi roşii şi sutien negru, îşi exersa lirismul pe marginea dramei: „Iti scriu de sus, m-am dus acum… / Iti trimit colet cu lacrimi, / Stiu ca doare nu mai plange / Te privesc si nu-mi ajunge.

Era timpul sa ma duc, / Era timpul sa m-arunc / Sa iti simt mirosul pielii! / Sa iti simt culoarea starii! Printre geamurile gri / Iti trimit o sarutare, / Vreau s-o simti pe buzele moi / Sa incerci sa nu te uiti inapoi. / Insa stiu… ca tu vei merge/ Si ma vei uita / Printre mirosul cafelei / Tu te vei schimba“. VREMURI

Fiecare generaţie, cu „pandaliile“ ei

La mijlocul anilor ’80, curentul hardcore a fost „trădat“ de câteva trupe decise să evadeze din formalismul oficial şi să experimenteze în direcţia unui sound mai degrabă „emoţional“ decât violent. În 1985, Rites of Spring au fost pionierii „emo“. Două decenii mai târziu, „emo“ este deja un atribut al tristeţii şi al tinereţii depresive. Generaţiile de copiiemo sunt noul pericol social, aşa cum vânătoarea de vrăjitoare viza în anii ’70 hipioţii „flower-power“ sau generaţia produsă de cultul Nirvana în anii ’90. Modernitatea pare a avea un apetit în a-şi reprima violent propriile produse. Cultura urbană venită pe filieră occidentală a importat în România o întreagă nişă muzicală excentrică, violentă, antisocială.

Punk - Pe măsură ce rockul devenea tot mai „neîncăpător“ în anii ’70, o nouă revoluţie muzicală milita pentru întoarcerea la soundul brut. De pe străzile New Yorkului şi ale Londrei au răsărit rebelii care aveau să redefinească o epocă. Decenii mai târziu, punkul este încă muzica răzvrătiţilor.

Gotic - De la barbarii medievali ai lui Odoacru, trecând prin arhitectura masivă a catedralelor şi prin literatura lui H.P. Lovecraft, goticul a aterizat în secolul trecut la marginea curentului punk unde Siouxsie Siux, solista trupei The Banshes, i-a dat o noua viaţă. Una morbidă, îmbrăcată în piele neagră, machiată, adorând medievalul şi religiile alternative.

Industrial - Istoric legat de evoluţia goticului, genul industrial provine tot din trunchiul punk. Diferenţa majoră între cele două curente este că industrialul pune accentul pe violenţă în aceeaşi măsură în care goticul marşează pe macabru. CU EMO LA PSIHOLOG „Drama unor copii care vor să fie adulţi“

Psihologul Cătălina Alexandru e de părere că asistăm la „drama unor copii care se maturizează înainte de vreme, încercând să fie «adulţi» prin arderea unor etape fundamentale. Sunt la vârsta la care schimbările de ordin emoţional pot să producă dezechilibre majore. Fumatul, băutura, tatuajele, accesoriile, încercarea de a fi cool sunt modalităţile lor de a face faţă tristeţii, noul sentiment care le pătrunde în suflet. Spre deosebire de adulţii care sunt echipaţi psihic să facă faţă acestui sentiment, copiii emo n-au atins încă gradul necesar de maturitate pentru a gestiona situaţia. Să nu uităm că sunt copii care s-au crescut mai mult singuri, deci au ajuns la concluzia că pot să-şi decidă singuri moartea! Nu sunt proşti, din contră. Chiar faptul că au spirit critic demonstrează că posedă un grad de inteligenţă remarcabil“.