Uzinele au fost ridicate de austrieci, dezvoltate de nemţii tocmiţi de comunişti şi îngropate de criza ce a lovit sub domnia indienilor.

Combinatul siderurgic de la Hunedoara mai există acum doar simbolic, faţă de cum era el cunoscut cu ani în urmă. Nu mai sună sirena ca să anunţe schimburile, iar autobuzele care-i cărau pe siderurgişti la muncă sau de la muncă sunt goale. Parcarea de la intrarea în combinat e plină de maşini mici, Loganuri sau autoturisme secondhand.

Oricum, combinatul mai are doar 5 la sută din angajaţii pe care-i avea acum două decenii. Nici măcar aceştia nu ştiu ce le rezervă ziua de mâine. În această perioadă, în care criza mondială a reuşit ce n-a reuşit al Doilea Război Mondial (să oprească total producţia „uzinelor de fier“ de la Hunedoara), nostalgia cu care se vorbeşte despre combinatul din trecut este mai accentuată. A fost odată

Vreme de aproape un secol, viaţa unui întreg oraş a depins de combinat. Mai ales din 1950 încoace pe măsură ce creştea combinatul creştea şi oraşul. După ce se mai punea în funcţiune câte un furnal, ori câte un laminor, mai apărea câte un cvartal de blocuri „jos, în oraş“, o stradă de case în zona Chizid, ori un grup de cocioabe de-ale neadaptaţilor, în zona Peştiş. Mii de tineri români, veniţi din toate zonele ţării, cu precădere din cele foarte sărace pe atunci, Moldova, Muntenia şi Oltenia au ajuns la Hunedoara. S-au angajat „la combinat“ şi şi-au întemeiat aici familii.   Acum, combinatul cel mare aproape că nu mai este. Puţin peste 1.000 de oameni mai lucrează aici. Încet, încet, odată cu închiderea fiecărei secţii sau uzine din combinat s-a schimbat şi „rânduiala“ oraşului. Dimineaţa, la amiază şi seara, doar câte-un autobuz mai merge spre Blooming (zona mai nouă a combinatului, situată la marginea oraşului). Nu prea mai are pe cine duce şi pe cine lua de la poarta laminoarelor.

Când ies din schimb, siderurgiştii, câte doi, câte trei, fac câţiva paşi după care se urcă în câte-o maşină, un Logan nou ori vreun second-hand adus din Germania. Parcarea de lângă poartă e aproape plină. Imaginea şirurilor de autobuze cu burduf care-i preiau pe muncitorii din Blooming e istorie.

Acum, siderurgiştii nu mai dezbat probleme de serviciu cu străinii, pe tonuri sindicaliste, aşa cum făceau pe vremuri când, la un singur semn, ieşeau din uzină şi blocau drumul ca să-şi expună, răspicat, ofurile. Acum ei se scuză scurt în faţa reporterilor: „Avem clauză de confidenţialitate în contract. Aşa e la patron“. Lucruri care nu mai sunt Pe lista scurtă a lucrurilor pe care Hunedoara nu le mai are, din cauza regresului combinatului, pe primul loc sunt miile de locuri de muncă ce erau considerate ca sigure. Au dispărut însă şi câteva simboluri.

„Duda“ (sirena care devenise orologiul oraşului anunţând în principal efectuarea celor trei schimburi zilnice din „cetatea de foc“) nu mai sună de ani buni.

Cantina-restaurant din centrul oraşului, locul în care norocoşii mai găseau Pepsi pe vremea lui Ceauşescu, a rezistat până prin 2002. Acum e aproape o ruină. Fosta policlinică a combinatului, la fel.

ALEEA PORCILOR

Povestea lui tanti Maria, ultima supravieţuitoare

Linia ferată care leagă Hunedoara de Simeria urmează, în mare parte, malul drept al Cernei. Pe aici mai circulă, doar din când în când, cele trei vagoane ale unui personal rablagit. Când trece pe malul stâng, separă combinatul siderurgic de ceea ce a fost odată o adunătură de cocioabe. Locuinţele din scânduri şi carton au dispărut, în mare parte. „Vreo două săptămâni, am ţinut porcul în baie“

Lângă linia ferată, aproape de laminoarele combinatului, a mai supravieţuit doar „gospodăria“ Mariei Moşoianu, o femeie de 80 de ani. Deşi e venită în Hunedoara încă din 1953, Maria Moşoianu mai vorbeşte şi acum ca pe la ea pe-acasă, în Ştefăneşti - judeţul Argeş.

„Fusărăm şase fraţi. Doar vreo trei mai suntem acuma. Pe mine nu mă dete tata la şcoală că nu avusă bani, da’ mă trimese cu patru dântră fraţi la Hunedoara, să-mi fac o viaţă“, povesteşte femeia. Nu ştie nici acum nici să scrie şi nici să citească. Doar cu socoteala banilor se descurcă, spune ea, binişor.

Odată ajunsă la Hunedoara s-a angajat ca muncitor necalificat la Secţia de întreţinere a căilor ferate uzinale din cadrul combinatului. Nu i s-a părut deloc greu. Ce nu i-a plăcut a fost şederea la bloc. „Odată, dă Crăciun, luarăm şi noi un porc mai mic. Vreo două săptămâni l-am ţinut în baia apartamentului“. Aşa că n-a stat în apartamentul repartizat de Consiliul Popular decât câteva luni. După povestea cu porcul, s-a hotărât că viaţa la bloc nu e pentru ea şi, împreună cu soţul, şi-au ridicat o colibă pe o limbă de pământ, între linia ferată şi râul Cerna, aproape de laminoare. „Eram mai mulţi care stăteam acilea. Nu-i nici stradă, nu-i nimic. Nu-i nici curent, nici apă, dar nu mă deranjează pă mine dăloc. De vreo câţiva ani, mai toţi vecinii au plecat, din cauza ţiganilor. Dă când nu mai pot intra aşa uşor să fure fier din combinat, ţiganii vin şi fură tot ce pot de pe la noi. La un vecin i-au luat şi tabla dă pă casă“. „Casele“ de pe malul Cernei La fel ca Maria Moşoianu, au mai fost vreo 200 de oameni. Lucrau în combinat, dar nu le plăcea să meargă acasă, la bloc. În satele lor din Moldova, Muntenia sau Oltenia nu se puteau întoarce decât o dată, de două ori pe an, aşa că au preferat să-şi ridice „case“ pe malul Cernei, aproape de locul de muncă. De la slujbă, ajungeau repede acasă şi începeau să-şi lucreze grădina, ori să adune mâncare pentru porci. De fapt, din cauza numărului mare de coteţe ridicate câteva sute de metri mai în sus, tot de către ţărani „industrializaţi“ la Hunedoara, o stradă a ajuns să se numească Aleea Porcilor.

ACASĂ. Tanti Maria, unul dintre ultimii locuitori ai cocioabelor de pe malul pustiit al Cernei