Adrian se așezase cu destul de mare greutate în micul fotoliu pe care i-l indicase psihologul și încerca să-și scoată surplusul de carne care îl ținea captiv ca într-o menghină.
-De obicei, la doctor te întinzi pe pat sau măcar pe o canapea. Sau cel puțin eu așa am văzut în filme. E al naibii de strâmt tofoliul ăsta. O să-mi intre în fund, a încercat Adrian să glumească.
-Numai că aici nu sunteți la doctor, l-a contrazis interlocutorul. Eu sunt psiholog.
-Totuși, o canapea n-ar strica.
-Ar strica, credeți-mă!
Cam brutal doctorul ăsta, sau psiholog ce-o fi, gândea Adrian. Și are un aer cam cretin, abia aștept să plec.
-Vă ascult, i-a întrerupt psihologul șirul nemulțumirilor nerostite.
Adrian a mai încercat o ultimă aranjare în fotoliul chinuitor și s-a lăsat păgubaș. La cât era de firav bietul obiect de mobilier, cele 120 de kilograme ale bărbatului îi puneau rezistența la aspre încercări.
-Părcă am bucile în cătușe!
-Poftim?
-Fotoliul ăsta mi-a prins bucile în cătușe!
Adrian era fericit că debitase asemenea cuvinte și spera să detindă puțin atmosfera încarcată din cabinetul psihologului.
-Domnule, te rog să încetezi cu lamentările, de când ai intrat nu faci decât să te plângi de fotoliu. Am și alți pacienti care așteaptă după dumneata.
-Nu, nu mai aveți pe nimeni. Am întrebat-o pe secretară.
Acest individ gras și imbecil începea să îl irite la culme pe psiholog.
-Se pare că sunteți mai agitat decât mine, a remarcat Adrian. Cred că aveți nevoie de un psiholog care să vă liniștească. Înțelegeți ce vreau să zic?
-Te ascult, domnule, i-a răspuns apăsat. Să începem odată.
-Păi găsesc că este foarte amuzant ca un psiholog să aibă nevoie de un psiholog, a continuat Adrian.
-Dumneata chiar nu înțelegi nimic din ce-ți spun, nu-i așa ? Ești un pacient care are la dispoziție o oră ca să se descarce de probleme, sau să tacă dacă asta vă ajută mai mult.
-Cum ar fi să te plătesc ca să tac? Pot să te tutiesc, doctore? Mai bine te scot la o bere și vorbim ca între bărbați. Înțelegi ce vreau să zic ?
-Ți-am mai explicat că nu sunt doctor. Continuă, te rog. Încep să te înțeleg din ce în ce mai puțin.
-Poți să-mi spui Adrian, mă face să mă simt mai confortabil. Păi, doctore, dacă nu mă înțelegi, înseamnă cu nu mă poți ajuta. Eu credeam că voi, ăștia care terminați medicina, aveți capul plin cu de toate. Dar se pare că al tău e plin de nimic dacă nu înțelegi un om simplu ca mine.
-Am terminat psihologia, nu medicina.
-Asta explică multe. Sincer să-ți spun, m-ai blocat și nu mai știu cum să încep. Îmi făcusem și eu un scenariu, să nu intru așa brusc în poveste.
-Prefer să intri brutal direct în detalii.
-Pari plin de furie, doctore, zici că mai ai puțin și mă strângi de gât. Nu e bine, ascultă la mine. Un psiholog ar trebui să-și încuie nervii în casă, să-i țină sub lacăt, să-i îngroape cât mai adânc. Nervii îți întunecă conștiința, iar conștiința e judecătorul suprem. Cum să mă judeci dumneata pe mine, când arâți de parcă ai avea cărbuni aprinși în gură?
-Aici nu te judecă nimeni, nici măcar propria conștiință, i-a răspuns psihologul.
-Doctore, aici greșesti. Conștiința mea e neobosită și cum fac o greșeală, cum mă lovește.
Psihologul încerca să-și sugrume orice reacție. Cu ochii agățați de ceasul care bătea tic-tac-urile zgomotos, calcula în minte minutele pe care le mai avea de petrecut cu acest pacient.
Sta nemișcat, mut și netulburat, dar inima îi bătea dezordonat și zgomotos din pricina iritării.
-Hai să vă zic de Luminița, că de asta sunt aici.
-Te ascult.
-Abia mă angajasem la firma de taxiuri și nu prea aveam habar de meseria de taximetrist. Cumpărasem un Logan la mâna a doua și am zis să îl scot la produs. Dacă nu mi-a plăcut cartea să mă fac și eu psiholog ca dumneata! Bine, nici dumitale nu ți-a prea dat creierul pe dinafară, că altfel te-ai fi dus la medicină.
Adrian rânjea hidos și batjocoritor. Psihologul încerca să își dizolve furia în minutele care se scurgeau cu greu. Ce i-ar mai fi tras un șut în fund acestui individ care îi flutura cuvinte zeflemitoare ca pe niște chiloți murdari! Dar avea nevoie de pacienți ca de aer. Era în urmă cu plata chiriei, fosta nevastă îl presa cu pensia alimentară, rata la mașină îl sufoca.
Dintr-o dată Adrian a început să plângă, cu lacrimi mari, lăsându-i dâre pe obraji.
-Acum mă înțelegi, doctore, de ce am omorât-o? cum să suport o asemenea umilință?
Brusc, secundele care alergau să prindă timpul s-au oprit în loc.
,,De ce naiba plânge ăsta? ,, se întreba psihologul. ,,Așa departe eram cu gândurile, de nu am auzit nimic din ce a spus ?,,.
-Ce ziceai? Pe cine ai omorât?
-Doctore, mă enervezi. Am vorbit singur până acum ?
Adrian tremura de furie. Grumazul lui de vită bine hrănită se adunase în cute groase și amenințătoare, sângele îi cobora și îi urca până în creștetul capului, aproape zgomotos.
-Ce am vorbit eu doctore ? unde îți era mintea?
S-a ridicat amenințător, cu fotoliul adânc înfipt în fund, așa cum prevestise . Dacă pumnii lui strânși nu ar fi fost atât de porniți să lovească, psihologul ar fi izbucnit în râs.
-Ai avut dreptate cu fotoliul! Se pare că s-a atașat emoțional de fundul tău, a încercat să detoneze bomba care ticăia în capul pacientului furios că vorbise degeaba.
Adrian a gustat gluma și cu o nepăsare prefăcută a început să râdă.
-Timpul a expirat, domnule dragă. Ne vedem data viitoare. Doamna secretară îți va face programarea.
-Nu, doctore, eu nu plec de aici până nu termin.
-Dar am alți pacienți care așteaptă.
-Nu mai e nimeni afară. Relaxează-te și lasă-mă să vorbesc.
Psihologul avea o față imposibil de descris. Încerca să-și adune mințile împrăștiate în tot felul de scenarii sumbre. Își frământa în gură niște cuvinte pe care se temea să le rostească și înghițea în sec literele care se puteau transforma în vorbe periculoase. Doar ochii păreau să strige după ajutor, dar glasul lor era mut.
-Și, cum îți povesteam doctore, pe Luminița am plăcut-o de la prima discuție. Când i-am auzit vocea în stație (lucra în dispecerat), mi-am zis : femeia asta va fi a mea! Am întrebat-o: cum te cheamă, frumoaso? Ea a râs și mi-a răspuns : ,,de unde știi că sunt frumoasă? ,, O voce ca a ta nu poate trăi decât într-un corp frumos.
Cu replica asta, doctore, am cucerit-o. Prostul de mine, credeam că sunt singurul cu care vorbește. I-am dus flori, am scos-o la film, am băgat-o în patul meu. Între noi fie vorba, nu era așa frumoasă cum îmi imaginasem, dar nici eu nu eram unul după care să-ți rupi gâtul.
-Înțeleg, i-a răspuns psihologul cu sinceritate.
-Înțelegi pe dracu! Habar n-ai ce-ți zic. Vezi că la sfârșit îți dau extemporal, doctore, și atunci să văd cât de atent ai fost. Dar să revenim la Luminița. Trecuse o lună de când făceam taximetrie și gândul meu era numai la însurătoare.
Vorbeam despre copii, despre vacanțe pe care urma să le facem împreună, ce mai, era dragoste mare. Ne-am căsătorit la sfârșitul lui mai și trebuia să îmi dau seama că ceva rău o să se întâmple.
-Cum așa ?
-Lună mai neagră pentru însurătoare nu există, doctore, să știi și tu asta. Orice ar fi, nu te căsători în luna mai! Într-o zi un coleg m-a rugat să-i țin locul, ca să nu afle șefii că lipsește de la serviciu. Cum mașina mea era în service, am acceptat. Boul de mine, nici prin gând nu-mi trecea că nemernicul își făcea de cap cu Luminița mea.
Vrei să știi cum mi-am dat seama că sunt împreună ?
-Te ascult.
-Din dispecerat mi-a răspuns o altă voce decât a nevesti-mii. Era una Ileana. O întreb unde e Luminița și îmi zice că e cu soțul la spital pentru că nu se simte bine. Care soț? O întreb pe Ileana. Adrian, cum care soț?
Pun mâna pe telefon și o sun pe Luminița ca să văd ce minciuni îmi vinde.
-Unde esti, iubito?
-La muncă, unde să fiu. Dar tu unde ești? Mă întreabă ea, prevăzătoare.
-Tot la muncă și eu, îi țin locul lui Nelu că e bolnav. Nu te-am auzit în dispecerat.
Luminița amuțise. Am ieșit puțin să îmi iau ceva de mâncare, mă întorc în treizeci de minute.
-Și de ce ești convins că era cu Nelu ?
-Păi cu cine altcineva să fie ? El lipsea, ea lipsea. El mințise, ea mințise, lucrurile erau clare ca lumina zilei, doctore, ce naiba. Eram hotărât să le fac de petrecanie la amândoi odată. Să mă răcoresc cum se cuvine. Așa că m-am urcat în mașină și am plecat înspre casa lui Nelu. Eram convins că acolo se ascundeau.
-Poate că ar trebui să te oprești aici cu povestirea, l-a sfătuit psihologul. Lucrurile astea ar trebui spuse unui avocat.
-Avocații sunt scumpi și nici nu au răbdare să mă asculte. Pe drum mă gândeam cu ce să-i omor. Cuțit n-aveam, trusă de scule nu găsisem în mașina lui Nelu, eram ușor neliniștit. Dar mâinile astea două nu m-au dezamăgit niciodată, doctore, mă puteam baza pe ele să-și facă treaba.
-Adică vrei să spui că i-ai sugrumat pe amândoi ? cum ai reușit să intri în casă ?
-Simplu. Am bătut la ușă. Mi-a deschis Nelu, era în chiloți. Pe el l-am omorât primul. Cu mâinile goale, l-am strâns ca pe un pui de găină. Nici nu a apucat să strice după ajutor.
-Dumnezeule mare! Psihologul a sărit din scaun de parcă el ar fi fost următorul la execuție. Măi omule, oprește-te te rog. Nu înțeleg de ce îmi spui mie toate astea.
-Stai jos, doctore, nu mă supăra. Pe luminița am strangulat-o cu un cordon pe care l-am găsit pe jos. Stătea în pat ca proasta și aștepta. ,,Ce faci, aici, iubito?,, am întrebat-o eu. ,,Adriane, iartă-mă! Lasă-mă să-ți explic!,, Ce s-o mai las că mă grăbeam și aveam clienți. I-am băgat pe amândoi în porbagaj și i-am aruncat într-un lac de la marginea orașului. Gata, doctore, asta e tot.
Adrian s-a ridicat și a părăsit cabinetul cu un aer nepăsător și relaxat. I-a urat secretarei o seară frumoasă, și-a cerut scuze că zăbăvise atât și s-a făcut nevăzut.
-Ioana, sună repede la poliție! Urla psihologul.
-Ce s-a întâmplat ? s-a speriat femeia.
-Sună la poliție, nebunul care a plecat e un criminal.
Aflat încă în stare de șoc, psihologul a relatat întreaga poveste polițiștilor sosiți de urgență la cabinet. Adrian a fost identificat și în două ore anchetatorii îî spărgeau ușa :
-Deschide ! Poliția !
De ușă s-a apropiat o femeie care, temătoare, a descuiat și i-a poftit înăuntru.
-Pe cine căutați ?
-Aici locuiește Popescu Adrian ?
-Da, este soțul meu, a răspuns femeia. Ce a mai făcut de data asta ?
-Avem un mandat de aducere pe numele lui. Este acuzat de omor.
-Vai de mine, iar a făcut farsa cu omorul ?
-Dumneavoastră cine sunteți, doamnă ? a întrebat-o unul dintre polițiști.
-Sunt soția lui – Luminița Popescu.