Localitatea Câmpu lui Neag, aflată în extrema sudică a judeţului Hunedoara, e mai cunoscută acum datorită "Drumului lui Băsescu", şosea care ar urma să ajungă la Herculane, decât vecinătăţii cu Parcul Naţional Retezat. Aşezarea s-a transformat mult în ultimii 25 de ani. Atât de mult încât e de nerecunoscut.

Vatra satului a dispărut, iar "coada" numită de localnici "zona Buta" este înţesată de case de vacanţă, aşa de multe încât nici edilii oraşului Uricani (de care aparţine satul) nu mai ştiu câte anume sunt. Cele mai multe, până acum, par a fi în Câmpu lui Neag, asta poate şi datorită lacului format în vechea carieră minieră.

Vechea vatră a satului Câmpu lui Neag a dispărut între 1984 şi 1987. Comuniştii au ţinut cu orice preţ ca pe locul ei să facă o exploatare de suprafaţă a huilei. Toate casele au fost dărâmate, iar localnicii s-au dus care pe unde a putut. Cei mai mulţi au plecat în Uricani, oraşul mineresc din apropiere.

S-a mutat la stână

Au fost şi cazuri mai fericite, cum este cel al lui Ioan Manolesc, un bătrân care, gonit de comunişti din vechea-i casă, s-a mutat în stâna pe care o avea pe Valea Jiului de Vest. An după an, a transformat-o într-o locuinţă destul de confortabilă pentru el şi soţia lui, Ana.

Cum treci de lac, printre casele de vacanţă, undeva pe stânga, zăreşti o gospodărie din lemn, ce tare seamănă cu felul în care momârlanii (băştinaşii zonei) îşi organizau mai demult rânduiala pe lângă casă. Gospodăria nu are poartă. Intrarea este însă străjuită de doi câini cu lanţuri îndeajuns de lungi cât să-ţi lase doi metri ca să poţi trece nevătămat printre ei. Căţeii latră din toţi rărunchii, parcă să fie siguri că-i aude stăpânul.

Sunt mai multe "căsuţe" de lemn cu acoperiş de ţiglă, puse un pic dezordonat. Din cea situată mai în faţă, cu o tufă de trandafiri lângă uşă, iese-n mare grabă un bătrânel zâmbitor şi destul de sprinten. Este Ioan Manolesc, care spune, mândru, că are "80 de ani fără unu".

Evacuat cu buldozerul

Nea Ioan a trăit drama de la Câmpu lui Neag. "Au descoperit huilă sub sat şi-au vrut s-o scoată. Au tot încercat să ne mute, dar noi n-am prea vrut. Apoi, în Ajunul Crăciunului din 1985, au venit şi ne-au scos. A doua zi buldozerele treceau peste casa noastră. Noroc că am avut unde să venim, în coliba asta", povesteşte bătrânul. "Cei doi copii ai mei s-au tras spre Uricani. Eu şi soţia mea, Ana, am rămas aici şi, încet-încet, ne-am mai făcut câte una alta".

Acum, gospodăria are două căsuţe de locuit, una pentru cei doi, alta pentru oaspeţi, un grajd pentru oi, o cămăruţă pentru unelte, una pentru doi purceluşi şi o magazie pentru lemne. Toate, din lemn de brad căptuşit pe interior cu pământ. O singură clădire din gospodărie este din bolţari – un mic depozit ridicat recent.

PE-UN PICIOR DE PLAI

Ioan Manolesc: "Nu plec de aici"

Toată viaţa, Ioan Manolesc a fost pădurar. Şi-a ales binişor locul stânii. În faţa gospodăriei se ridică semeţ, mai tot timpul învăluit în nori subţiri, Muntele Pleşa. În stânga sunt culmile Arcanului, apoi Vârfu Stravonilor, Custura, Bilugu. Ca-n mai toată Valea Jiului zona pare numai bună pentru o staţiune. Tocmai de aceea, Manolesc nu se dă plecat nicicum din căsuţa lui de lemn.

Nu-l deranjează nici iernile lungi şi grele, cu zăpadă multă, nici noii vecini, de la un an la altul mai mulţi: "N-am nimic cu ei, ne înţelegem bine. Mai trec pe la mine, le mai dau un litru de lapte cu doi lei sau câteva lemne pentru un grătar. Cu laptele e în regulă, cu lemnele e mai greu. O maşină de lemne costă 10 milioane şi abia ajunge toată iarna. La pensia mea de 700 de lei e cam mult. Dar nu plec de aici. Când mai merg pe la copii, pe la nepoţi, prin Uricani, prin Lupeni, imediat ce ajung în oraş îmi vine rău. Prea multă agitaţie".

Bătrânelul spune că are tot ce-i trebuie în căsuţa lui veche din lemn de brad: un aragaz cu o butelie, sobă cu lemne şi apă bună şi atât de rece încât poate să lase toată ziua sticlele cu lapte de oaie într-o căldare cu apă pusă la soare şi tot nu se strică: "E apă din pârâul Rostoveanu, adusă cu un furtun de 150 de metri pe un sistem pe care mi l-am făcut chiar eu, simplu, pe principiul autosifonării", se mândreşte nea Ioan.