Sfârtecată de o sumedenie de contradicții și conflicte, Uniunea Europeană gâfâie și se clatină. Cu toate acestea, ea poate fi reanimată.

Un editorial de Christophe Beaudouin, doctor în drept, expert în dreptul european, pentru Le Figaro.

Interminabila saga a Brexitului nu trebuie să ne facă să uităm că ea este doar un intermezzo și nu finalul pentru multiplele fracturi care brăzdează Europa de după Mastricht: între țările din Vest și cele din Est, între țările mari și cele mici, între Nord și Sud, între Zona Euro și non-Euro, între partizanii necondiționați ai Washingtonului și adepții echilibrului.

Suntem condamnați să asistăm fără speranță la confrutările dintre cei care nu au nici un proiect european și partizanii unei false și utopice Europe, mereu „En Marche”, dar care nu merge?

A venit momentul ca șefii de state să spargă buboiul, să demonstreze că mesajul dat de mai multe referendumuri în ultimii douăzeci de ani a fost recepționat: decretarea unei pauze în reforma tratatelor, fixarea pentru Uniune a două sau trei mari obiective de civilizație și instituirea din nou a controlului democratic al funcționării sale.

Din acest punct de vedere, ar trebui să înceapă prin a reda Constituțiilor naționale superioritatea față de Dreptul European și a recunoaște un drept de veto pentru fiecare stat în Consiliu, având grijă ca punerea în operă a acestor două principii să se facă pe o bază populară.

Europa adevărată va fi întotdeauna o comunitate de națiuni, unite în jurul unei moșteniri civilizaționale și mândre de unicitatea lor. Nimic altceva.

Urmând exemplul german al Curții de la Karlsruhe, fiecare democrație națională ar trebui așadar să poată, cu respectarea Tratatelor, să-și protejeze propriul model – social, politic, cultural, etnic etc, identitatea sa constituțională și suveranitatea în fața acțiunilor supranaționale.

Or, dacă Constituția nu mai este superioară Tratatelor europene, atunci ea nu mai reprezintă decât un barieră de hârtie.

În declarația nr. 17, anexă la Tratatul de la Lisabona, țările noastre au acceptat să sprijine în bloc o jurisprundență europeană notorie și controversată, care permite unei simple directive sau unei hotârâri juridice să aibă întâietate în fața Constituțiilor naționale.

Statele care ar dori, ar trebui să își poată retrage semnătura de pe acest text bizar și să își treacă în Constituție că aceasta primează în fața Dreptului UE în toate elementele sale. În special, nu mai trebuie lăsat judecătorul național singur în fața conflictelor juridice de acest fel. „În Franța, Curtea Supremă este poporul!” spunea de Gaulle: așadar, în ultimă instanță, aceste conflicte ar trebui tranșate prin referendumuri.

Dreptul de veto în Consiliu există, teoretic, de la Compromisul obținut de Luxemburg de la Franța, în 1966, care a pus capăt „crizei scaunului gol”, prin care generalul de Gaulle se opusese violent proiectelor lui Walter Hallstein, șeful de atunci al Comisiei.

Astăzi căzut în desuetudine, el ar putea fi reformulat în felul următor: țara care invocă dreptul de veto în Consiliu ar veni în fața Parlamentului European să explice de ce interesele sale vitale sunt puse în pericol de o propunere a Comisiei Europene, iar aceasta ar trebui la rândul ei să explice în ce măsură propunerea sa servește interesului general. În orice moment, ar trebui ca textul să poată fi modificat sau retras. Dezbaterea s-ar încheia cu un vot. Dacă guvernul care se opune ar pierde votul, el trebuie să rămână liber fie să accepte în final propunerea, fie să notifice refuzul său Consiliului, după ce a consultat parlamentul național sau chiar poporul său printr-un referendum.

Decizia țării respective nu ar avea efect asupra celorlalte țări membre care ar fi libere să continue. Astfel, dreptul de veto ar fi un drept de neparticipare.

Oricât de surprinzător ar părea, această propunere a fost apărată de fostul șef de cabinet al lui Jean Monnet, Georges Bethoin, într-un articol de presă cu titlul „Europa nu vede că arborii ascund pădurea”.

Astăzi, în continuare, arborii sunt regulile constrângătoare pe care Uniunea se străduiește să le multiplice. Pădurea, fondul problemei, este încrederea în instituțiile europene, care stă să se prăbușească în rândul cetățenilor.

(...)

Acest veto democratic ar obliga Comisia să ajusteze inițiativele după preferințele popoarelor, favorizând schimburile de opinii cu parlamentele naționale, facilitând receptarea legii europene în țările noastre și ar oferi Statelor voluntare libertatea de a deschide noi domenii de cooperare: imigrație și co-dezvoltare, patriotism economic, digital, suveranitate națională etc.

Până la urmă, fie țara reticentă va înțelege că greșește și se va alătura celorlalte, fie experiența va demonstra că a avut dreptate, și Europa va fi fericită că nu și-a pus toate ouăle în același coș.

Câte crize ar fi putut fi astfel anticipate – vaca nebună, imigrația, euro, directiva Bolkenstein, Turcia, glifozatul etc. - dacă o adevărată dezbatere europeană în contradictoriu, scoțând la lumină toate mizele importante și preferințele opiniei publice, s-ar fi organizat, de fiecare dată, înainte, și dacă fiecare ar fi avut dreptul de a refuza decizia preconizată?