Lângă o pubelă de gunoi, prin mocirla lăsată în urma zăpezii topite, un vraf de cărți. Boschetar de circumstanță, mă aplec și ridic una: Dicționar marinăresc. Și-ncă una: Făt-frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu, 1952. Și-ncă!: Idiotul de Dostoievski, Povești nemuritoare, Vara nimănui, de Radu Anton Roman, Însemnări pe răboj, de Arnold Hauser, Hora mică, de George Alboiu. Și-ncă: George Coșbuc, Fire de tort, 1924 (ici-colo, pe pagini, o ștampilă rotundă mărișoară: citesc, sucindu-mi gâtul: Biblioteca Liceului de Fete Principesa Ileana Tulcea), Eminescu, Caragiale, Sven Hassel (4bucăți!) etc etc. Penultima: Eugen Ionesco, Însinguratul. Ultima: Manual popular de limba rusă, ediția 1952.
Respectând cutuma boschetarilor, oameni de cuvânt!, după ce am făcut trei ture la boxă cu brațele ful de cărți, am mai lăsat câteva și pentru alți virtuali iubitori de literatură.
În urma mea, un țânc scăpat din mâna unei mame, văzând, probabil, ce scofală am făcut, se îndreptă glonț către maldărul de cărți decimat, cu ochii țintă la coperta colorată cu „Îngerii” Magdei Isanos:
- Puiuț scump, nu pune mâna pe cărți, că E pline de microbi!