Henry Kissinger a împlinit un secol de viaţă la sfârșitul lunii mai. Pentru un muritor de rând este mult dar pentru un diplomat de talia lui - poate cel mai important din secolul trecut- este puțin. Ne-am obișnuit cu dumnealui.

Învitat și ascultat cu atenție la reuniunile grupului Bilderberg, expune mereu opinii pertinente care, chiar acum în plin avânt al tehnologiei, își demonstrează valabilitatea. Sunt luate în calcul de mai marii planetei la fel ca și acum 50 de ani. La începutul anilor ‘70, când era consilierul pentru securitate al președintelui Richard Nixon, la Washington circula o anecdotă ,,tip sondaj’’:

- Ce credeți că s-ar întâmpla dacă ar muri Kissinger?

- Ce să se întâmple, Nixon ar deveni președinte.

Numai că peste Casa Albă s-a prăvălit avalanșa declanșată de ,,afacerea Watergate - unde Kissinger a avut un rol - nefast, zic unii acum, pentru președinte - iar administrația a fost zguduită din temelii. Nixon, reales în urmă cu câteva luni, a demisionat. A fost imediat grațiat de vicele său, Gerald Ford,  devenit președinte.

Ascensiune rapidă dar la ...50 de ani

Se știe că Nixon nu era prea priceput în chestiuni de politică externă și lăsa cam totul în seama consilierului său care, de multe ori acționa de unul singur informându-și șeful doar cu ce credea el de cuviință. Uneori îl punea în fața faptului împlinit și nu era rău pentru America. ,,Americanilor le place omul care intră călare în oraș să facă dreptate, ca în flimele western’’, afirma Kissinger într-un controversat interviu acordat, în 1972, ziaristei italiene Oriana Fallaci pentru cotidianul ,,Corriere della sera’’. Omul era el. Născut în Germania în 1923 într-o familie evreiască, a emigrat în America după Noaptea de Cristal - pogromul din 9-10 noiembrie 1938 organizat de naziști.

În 1972, îl devansa pe Nixon la capitolul popularitate. Era un interlocutor privilegiat al Kremlinului și intra la Mao Zedong când cerea acest lucru. Era singurul american care îl putea trezi pe președintele Nixon în puterea nopții. Cu succesorul acestuia la Casa Albă nu a mai mers chiar așa dar devenise mai important, oficial. Devenise secretar de stat.

Redescoperirea lui Kissinger

Știam despre el de când eram adolescent și îi cunoșteam activitatea diplomatică din presă - atât cât se publica în presa comunistă de atunci - dar și de la Radio Europa Liberă și Vocea Americii. L-am redescoperit însă ca personaj într-o carte despre  ,,afacerea Watergate’’,  publicată în 1977 de alt consilier al lui Nixon, John Erlichman, care făcuse închisoare din cauza acestei afaceri. Cartea se intitula The Company și fusese tradusă în românește cu titlul În spatele ușilor închise. Compania era de fapt Agenția Centrală de Informații a Statelor Unite (CIA) iar personajul principal era directorul acesteia, Bill Martin (Richard Helms, în viața reală). Spre sfârșitul anilor ‘70, s-a turnat un serial în care Bill Martin era interpretat de un actor pe nedrept uitat astăzi: Cliff Robertson. Un rol cu totul special a făcut Robert Vaughn ca șef al personalului Casei Albe, Frank Flaherty. Celor care au urmărit House of cards, le-ar fi prins bine o vizionare preliminară a seriei menționată mai sus. În film, Henry Kissinger se numea Carl Tessler și era eminența cenușie a echipei de consilieri prezidențiali a lui Nixon (Monckton ca personaj, interpretat de Jason Robards). Iertată să-mi fie digresiunea cinematografică dar serialul de acum 50 de ani - erau mulți alți actori mari acolo - arăta o altă față a puterii americane dar și preponderența elementului democratic ca de altfel și Toți oamenii președintelui, realizat câțiva ani mai devreme. Ca să continui, În spatele ușilor închise a fost una dintre primele cărți care m-au introdus în realitatea ,,capitalistă’’ de atunci, la concurență, dar pe alt palier, cu ,,Sfidările’’ lui Jean Jacques Servan Schreiber: ,,Americană’’ și ,,Mondială’’. După ‘90, Kissinger a devenit unul dintre autorii mei preferați mai ales pe segmentul formării profesionale. Diplomația, Are nevoie America de o polititcă externă?, China  sunt cărți care n-ar trebui să lipsească din biblioteca celor care se ocupă de politică externă. Mai mult, Diplomația ar trebui să fie cartea de căpătâi a oricărui diplomat. Pentru a o înțelege, trebuie să știi multă, multă istorie și tot atât de multă geografie. Dacă în loc să studiezi, pui Internetul la bătaie, nu poți face conexiunile mentale și în fața specialiștilor te faci de râs chiar dacă ai citit cartea lui Kissinger din scoarță în scoarță. Asta, pentru cei care merg spre diplomație sau chiar au ajuns diplomați.

Versatilitatea în diplomație este obligatorie

,,Înainte de războiul din Ucraina eram împotriva aderării acestei țări la NATO pentru că mă temeam că va urma exact la ce asistăm acum. Ajungându-se aici, ideea unei Ucraine neutre nu mai are sens’’. Am reprodus această afirmație recentă a lui Kissinger pentru a evidenția versatilitatea sa în interpretarea evoluțiilor trecute și actuale - cei care cred că aceasta este ipocrizie diplomatică, greșesc fundamental - dovedită acum ca și atunci când deținea frâiele politicii externe americane. Iată de ce prin biroul său din Manhattan se perindă și astăzi cei care au nevoie de sfaturi privind diplomația și politica internațională. Profesorul a demonstrat, în fapte și în scris, că știe meserie. Între vizitatori, un tânăr școlit în Europa și America, azi matur diplomat, pe numele său Anthony Blinken.

În perioadele de criză, retorica și recomandările lui Kissinger au oferit soluții simple unor probleme strategice complicate sau legate de moralitatea politică: ,,interesul național înainte de toate și abandonarea oricărui tip de utopie impracticabilă. A nu se confunda morala cu moralismul’’. Cu accentul său euro-german lăsa impresia unui european cult dar a fost repede acceptat de americani. Mai ales de cei de pe Coasta de Est și asta pentru că Washingtonul - cu el la cârma politicii externe - a revoluționat modul de abordare a marilor probleme internaționale impunându-și regulile într-o accepțiune complet novatoare, când începuse o perioadă de declin. În anii ‘80 și ‘90, în timpul euforiei neoliberale și umanitare, a fost mai puțin influent, chiar uitat. L-au readus în prim plan războaiele din anii 2000, criza financiară care a urmat și curentele radicale de contestare a globalizării. Mereu a fost chemat și consultat în vreme de criză. Devenise una dintre coloanele de susținere ale Comisiei Trilaterale și ,,grupului Bilderberg’’. La 100 de ani, este în aceeași poziție de cariatidă a templului diplomației mondiale.

Creator de școală în politică și diplomație

Ca diplomat și om politic, Henry Kissinger este un deschizător de drumuri și creator de școală. Recunoaște deschis că modelele sale au fost Tucidide, Machiavelli, Hobbes, Metternich, Castlereagh. Câteodată nici Troțki nu i-a fost prea departe, zicem noi...Am admirat la el modul în care cunoaște și interpretează istoria. Ca nimeni altul, între politicienii secolului trecut, dacă ar fi să-l excludem pe Winston Churchill. Între istorici, l-aș compara cu Paul Johnson însă acesta s-a angajat puțin în politică și deloc în diplomație. Kissinger a apărut ca profesor și teoretician afirmându-se apoi ca politician practicant și diplomat de anvergură. Este singurul din generația sa care a transpus experiența altora - ,,modelele’’ de mai sus - în teorie iar pe aceasta a trasformat-o în practică atunci când s-a implicat în politică. Ulterior, a retransformat-o în teorie pentru nenumărații săi adepți și discipoli.

Venit din mediul universitar la Washington în anii ’60 - a îndeplinit unele misiuni rezervate în timpul lui Lyndon Johnson - a reușit, la începutul anilor ’70, să redreseze politica extenă a Americii prin inițiative eficiente dar îndelung criticate de adversarii săi, obișnuiți cu suficiența administrațiilor din deceniul anterior. Tratativele de pace cu Vietnamul de Nord și apropierea de Republica Populară Chineză - cu sprijinul României - au constituit momente de inflexiune în matricea politică a Washingtonului. Dar Vietnamul de Sud rămăsese în mâinile comuniștilor iar în Cambodgia vecină veniseră la putere Khmerii roșii ai lui Pol Pot care au asasinat 20% din populație. America privea spre pace și nu inapoi, spre război. Efectul cumulat a fost premiul Nobel pentru pace atribuit lui Kissinger în 1973. Despre rolul său în organizarea loviturii de stat din Chile - septembrie 1973 - și asasinarea ,,colaterală’’ a președintelui socialist Salvador Allende nu se mai vorbește astăzi.

Paradoxal, deschiderea spre Beijing și abandonarea Vietnamului au fost și momentele de început ale schimbării de inerție în ecuația Războiului Rece. La cumpăna anilor ‘60 și ‘70, părea că Uniunea Sovietică se desprinde în câștigător. Și totuși, atunci s-au creat premisele victoriei Occidentului. Jimmy Carter a înțeles mai greu schimbarea de paradigmă dar a venit Ronald Reagan, un actor serios, care a continuat opera lui Kissinger evaluînd corect, practic și agresiv evoluția mediului de securitate planetar. Mereu apare câte un actor când este vorba de războaie reci, calde, vechi sau noi. Reagan era însă, un maestru al teatrului politic bine jucat. Teatru aparținând curentului realist, dar teatru.

Spre cinstea lui, Jimmy Carter s-a implicat în procesul de pace din Orientul Mijlociu, lansat de Kissinger, care a condus la Acordurile de pace de la Camp David, din 1978. A fost un gen de cântec de lebădă al fostului secretar de stat. S-a întors la catedră, la Trilaterală și Bilderberg. Și a devenit ...centenar. Jos pălăria!