Marcel Ciolacu nu este o persoană oarecare. Și nici măcar unul dintre numeroșii analiști politici care-și dau cu părerea în fel și chip referitor la evoluțiile din viața noastră politică. Și nu este nici un politician de duzină, care își permite, de dragul audienței, unele derapaje. Marcel Ciolacu este președintele unui partid politic. Un partid parlamentar. Un partid care de-a lungul timpului a stat mulți ani la putere, guvernând de la Palatul Victoria și alcătuind majorități mai mult sau mai puțin solide în Parlament. PSD este cel mai mare partid din România, iar sub conducerea lui Marcel Ciolacu, așa a fost să fie, a ocupat prima poziție pe podium la ultimele alegeri parlamentare. Nu a putut alcătui o majoritate pentru că, îndărătnic din fire, președintele Klaus Iohannis a uzat de prerogativele constituționale, desemnând un candidat pentru poziția de premier din rândul partidului care a ocupat locul secund. Din această poziție extrem de importantă își poate permite Marcel Ciolacu să lanseze un asemenea scenariu apocaliptic, în care românii, sătui până peste cap de guvernările ineficiente ale coaliției, să nu mai vadă altă posibilitate de a schimba lucrurile, decât să pună mâna pe furci și să ia cu asalt Palatul Victoria? Lansarea unei asemenea ipoteze, fie ea și în glumă, este un act de iresponsabilitate din partea liderului celui mai mare partid politic din România. Marcel Ciolacu nici în glumă nu are dreptul să se joace astfel cu focul. Numai că președintele PSD nici măcar nu a glumit. A spus-o cât se poate de serios. 

Marcel Ciolacu s-a uitat la modul în care sunt așezate piesele de șah pe tabla politică de joc și a construit un raționament, având la bază câteva premize. 

Premiza numărul unu este că președintele Klaus Iohannis vede în continuare cu ochi răi „ciuma roșie” și nici în ruptul capului nu acceptă ideea de a o vedea revenind la putere. Cu atât mai mult cu cât, cu orice risc, el vrea să aibă în continuare „majoritatea lui”, deci „Parlamentul lui” și „Guvernul lui”. Și este dispus să meargă în aceeași direcție până în pânzele albe. Adică în nicio circumstanță nu va desemna un candidat de premier al social-democraților sau chiar din afara PSD și nici nu va accepta un Guvern de uniune națională din care să facă parte PSD.

A doua premiză este că Ludovic Orban va ține cu dinții ca poziția de premier să rămână adjudecată de către PNL. În acest sens, dar și cu intenția de a-și conserva în următorii ani statutul de președinte PNL, el poate merge atât de departe, încât să rămână la Palatul Victoriei prin intermediul lui Cîțu, fie și cu statut minoritar. 

A treia premiză este că Ciolacu știe foarte bine că, indiferent cât de aprig s-ar certa PNL cu USR, interesul partenerilor săi de a rămâne la cașcaval este mai puternic decât ceea ce-i desparte. Și, prin urmare, șandramaua nu s-ar prăbuși de la sine. 

În concluzie, Marcel Ciolacu e convins că PSD nu poate reveni în nicio formulă la putere la Palatul Victoria, decât pe două căi. În urma unor alegeri parlamentare, care nu vor fi decât peste trei ani și jumătate, sau ca urmare a unei răscoale populare sau revoluții. Întrucât nu mai are răbdare, a ales această a doua variantă. 

Din păcate, liderul PSD nu dă semne că ar fi studiat și ar fi înțeles cât de cât știința politică. Guvernele nu se prăbușesc doar în urma unor jocuri de culise sau doar luate pe sus în furcile oamenilor. Cel mai adesea, Guvernele se prăbușesc atunci când presiunea opiniei publice non-violente este suficent de mare. Ea se manifestă pe mai multe căi. Prin sondaje de opinie efectuate de mai multe institute, la comanda diferitelor partide. Prin demonstrații de proteste de amploare, desfășurate în capitala statului respectiv, dar și în principalele localități. Prin declanșarea unor greve generale și a unor acțiuni de nesupunere civică. Prin nenumărate dezvăluiri și comentarii de presă, care prezintă situația din ce în ce mai dezastruoasă generată de un Guvern nepriceput. Prin blocarea activității Parlamentului de către cei mai semnificativi jucători. Prin migrarea în masă a unor parlamentari și a unor lideri politici locali de la putere către opoziție. Și încă prin multe asemenea mecanisme. 

Prin urmare, Marcel Ciolacu greșește grav atunci când simplifică lucrurile într-un asemenea hal, încât descrie scenariul ridicării în furci a guvernanților. Greșind astfel, descalifică și partidul pe care îl conduce, lăsând impresia, de-a dreptul defetistă, că PSD nu ar putea reveni altfel la putere, decât prin haos și violență. Ca să nu mai pun în discuție faptul că Marcel Ciolacu instigă populația la comiterea unor acte plasate în afara legii.