Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Închipuiţi-vă că suntem deja mâine, în prima zi a lui 2026, spre prânz. La Viena. Sala celebrei opere este arhiplină. În faţa televizoarelor, cel puţin cincizeci de milioane de oameni, aşteaptă începerea tradiţionalului Concert de Anul Nou. Orchestra este pregătită. Instrumentele acordate. Apare, în aplauzele asitenţei, dirijorul. Toată lumea este gata. Începe concertul. Iar după o bucăţică de vreme, chiar în timp ce muzica răsună sub bolta pictată, dirijorul lasă bagheta şi se uşcheşte.
Dispare, pur şi simplu, fără niciun alt gest sau explicaţie. Din orchestră, instantaneu, mai dispar câţiva instrumentişti, astfel încât orchestra nu mai poate cânta. Linişte. Nu se mai aude niciun zgomot. Spectatori, telespectatori, ceilalţi membri ai orchestrei rămaşi la locurile lor, se uită uimiţi către podiumul, gol acum, al dirijorului şi la scaunele rămase goale ale instrumentiştilor. La început, toată lumea crede că este o farsă. Pusă la cale, cam cum se face la nelipsitul din program „Marșul lui Radetzky”, de ta-su lui de Johann Strauss, când dirijorul dă şi intrarea publicului care acompaniază cu aplauze sacadate orchestra.
Liniştea continuă. Farsa devine deja exagerată. Şi la un moment dat, apare cineva pe scenă care spune că regretă, dar concertul se amână pentru a doua zi, pentru că dirijorul şi câţiva instrumentişti fără de care nu se poate cânta mai departe, au dispărut pur şi simplu. Că deja au fost scotocite veceurile, poate-i tăiase burta, cine ştie ce mâncaseră la Revelion. Nimic. Nici nu-i răpise nimeni, pentru că văzuse toată lumea, de bună voie şi nesiliţi de nimeni făcuseră numărul de magie cu dispariţia. Nici camerele de supraveghere, nici paza umană nu semnalaseră vreo răpire. S-au uşchit şi gata!
Concertul se amână pentru a doua zi, deşi aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. Bujbei sunt inclusiv telespectarorii din Botswana, Lesotho, Malawi, Mozambic, Namibia, Swaziland, Zambia, Zimbabwe ţări care, din 2006 transmit şi ele în direct concertul Orchestrei Filarmonice din Viena care celebrează prin muzică intrarea într-un nou an.
Spectatorii părăsesc sala resemnaţi, iar superbele candelabre se sting.
A doua zi, sala este din nou plină ochi. Numai că la ora când trebuie să înceapă concertul, dirijorul nu apare. Nici instrumentiştii care se uşchioseră o dată cu el în ziua precedentă. Cocertul nu se poate ţine, chiar dacă muzicienii, cu excepţia celor uşchiţi, sunt la locurile lor. Acum, sunt toţi bujbei: atât spectatori, cât şi cele peste cincizeci de milioane de telespectatori. Apare acelaşi om de ieri pe scenă şi spune, mai jenat, că spectacolul nu se mai ţine. Se amână. Dirijorul şi instrumentiştii uşchiţi ieri, astăzi nici măcar nu mai veniseră la sală.
Sau, imaginaţi-vă finala Ligii Campionilor. În plin meci, o fază disputată. Se apelează la VAR. Numai că în timp ce tribuna fierbe să afle verdictul, care ar putea desemna câştigătoarea, arbitrul, în loc să se ducă spre ecranul special amenajat la marginea aterenului, o ia la fugă spre vestiare şi dispare, urmat de alţi trei fotbalişti. Meciul nu se mai poate desfăşura. Se amână pentru a doua zi. Numai că a doua zi, arbitrul şi fotbaliştii uşchiţi fără veste, nici măcar nu mai apar la stadion.
În urmă cu 30 de ani, în timpul războiului din Transnistria, mă aflam, ca reporter, la Tiraspol. Reuşisem cu greu şi multe aprobări să trec graniţa artificială. Mă aflam pe bulevardul principal, pe unde, din când în când trecea câte un troleu cu câţiva oameni în el. În rest, strada goală. În sfârşit, apare un trecător. Un bărbat între două vârste. M-am dus spre el, ca să-l întreb unde este centrul oraşului, să-mi fac şi eu o poză cu tancul ăla expus acolo, pe care îl văzusem numai în fotogtafii. Când a auzit că nu îl întreb în ruseşte, altminteri limbă complet necunoscută mie, pur şi simplu s-a întors pe călcâie şi a rupt-o la fugă. Deşi trecut de părima tinereţe, ziceai că voia să se califice pentru finala la 100 de metri plat, aşa viteză îşi luase.
Oare ce-or fi auzit judecătorii Curţii Constituţionale a României, de s-au uşchit aşa, din senin, în timpul şedinţei?
Desigur, după acest episod incredibil, au apărut tot felul de specialişti care l-au comentat pe toate feţele. Eu, ca simplu cetăţean, vreau doar să întreb: de ce este constituţional să se taie de la oamenii de rând, inclusiv să nu se indexeze pensiile celei mai vulnerabile categorii sociale, şi deciziile se iau imediat, dar trebuie să dezbatem luni în şir şi, când nu mai este nimic de reproşat, nicio chichiţă de găsit la lege, ne uşchim pur şi simplu din şedinţă, când este vorba să se taie din privilegiile magistraţilor.
Dar, haideţi ca măcar acum, când este sărbătoare, să uităm de rele. Să ne bucurăm, chiar dacă masa nu mai este atât de bogată ca în anii trecuţi. Să lăsăm necazurile, că o să avem timp la anul să le înfruntăm. Ba chiar să le şi doborâm. Să ne adunăm cu toţi cei dragi. Pentru că nu este mai mare bucurie decât să ştii că nu eşti singur pe pământ.
Şi măcar pentru o clipă, să ne gândim la cei care sunt acum singuri, să simtă că nu mai sunt ai nimănui, că ne au, măcar şi cu gândul anonim, lângă ei. Să fim sănătoşi. Am o drinţă, pe care am avut-o şi în seara de Ajun, pe care vă rog să o împărtăşiţi cu mine: în seara asta, niciun copil să nu se culce flămând şi fără să fi auzit o vorbă bună din partea cuiva. Fie el şi un străin. Iar noi, măcar în seara asta, să fim curaţi şi sinceri, asemenea rugăciunii unui copil necăjit înainte de culcare.
Eii... De urat, aş mai ura / Dar mă tem că va-nsera / Iar din deal şi până-n vale / Mai sunt multe case-n cale / Gospodari stau la fereastră / S-asculte urarea noastră / Că-i urare de mai bine / Pentru anul care vine.
La Mulţi Ani, oameni buni!
