„Se poate trăi din scris în România secolului al-XXI-lea?” Aceasta a fost întrebarea care a generat o imagine sfâșietoare a vieții de scriitor în prezentul tulbure al României. O regăsiți, spartă în câteva replici îndoliate, mai jos.

Dialogul cu scriitorul Gabriel Klimowicz, prilejuit de publicarea romanului „Străinul din Țara Marelui Nimic” (Editura Tritonic), continuă (și) astăzi. Subiectul? Piața de carte din România și meseria de scriitor. Chiar, există în România meseria de scriitor?

• Florian Saiu: Se poate trăi din scris în România secolului al-XXI-lea, stimate domnule Gabriel Klimowicz?

• Gabriel Klimowicz: Nu! Nu se poate trăi din scris în țara noastră. Se poate însă muri din scris. De foame. Scriitorii nu câștigă nimic din publicarea unor cărți, din relația cu editura. Adică, efectiv nimic. Piața de carte de ficțiune din România își dă, cred, obștescul sfârșit pentru că cititorii au devenit extrem de puțini, iar autoritățile sunt complet dezinteresate să susțină cultura, respectiv literatura, așa cum se întâmplă în alte țări. Cei care lucrează în IT sunt scutiți de dări, deși acolo se câștigă foarte mulți bani și ar avea de unde să plătească 10%, cât e impozitul astăzi. Editurile însă, cărțile, nu sunt scutite de impozite.

Un obiectiv de importanță națională

• Ar fi fost aceasta soluția salvatoare?

• Ar fi ajutat. Oricum, asta înseamnă să fii scump la tărâțe și ieftin la mălai. Și asta în condițiile în care prin edituri se păstrează ființa culturală și identitatea nației. Ar trebui ca susținerea culturii, inclusiv a editurilor, să fie obiectiv de siguranță națională. De aceea cărțile de ficțiune la noi sunt prea scumpe față de veniturile cititorilor. Piața de carte de ficțiune este invadată de traduceri, de titluri și autori celebri din alte țări, în special din SUA și Anglia, în schimb în ceea ce privește literatura autohtonă nimeni nu face nimic pentru a crea o emulație, pentru ca noile apariții să fie popularizate, premiate, promovate. Din acest motiv editurile au o mare reticență în a publica ficțiune românească. Pentru că lumea nu știe nimic despre noile aparații și, de aceea, acestea nu se vând.

• Publicitatea e sufletul comerțului, nu?

• Da, dar editurile nu au bani și nu alocă nimic pentru promovarea cărților pe care le publică. Le trec din capul locului la pierderi. Iar cei puțini care, totuși, află de o apariție sau alta, se izbesc de prețul piperat. Un roman românesc de 500 de pagini, care ar trebui să coste 10 lei, costă 60, 70, 100… Cum s-a vândut Harry Potter în România?

Caietele cu Harry Potter

• Cum?

• S-a făcut o publicitate teribilă în toată lumea, s-a făcut o publicitate teribilă la noi, până într-atât încât, citeai, nu citeai, trebuia să cumperi. Apoi a apărut filmul care s-a difuzat în toată lumea. Astăzi, când vorbim, la ani buni de la apariția cărții și a filmului, elevii se bat pe caietele care îl au pe copertă pe Harry Potter. Și asta în condițiile în care nimeni nu plătește nimic pentru reclama implicită care se face prin difuzarea imaginii lui Harry Potter prin aceste caiete. Mai devreme sau mai târziu părinții vor fi nevoiți să-i cumpere copilului cartea cu Harry Potter. Este Harry Potter o carte mai bună decât „Basme” de Petre Ispirescu? Foarte probabil că nu. Dar anul trecut nu cred că s-a vândut vreun exemplar de-ale lui Petre Ispirescu și nu se va vinde niciunul nici anul ăsta. Și, la urma urmei, cine mai știe de Petre Ispirescu?

• Cum rezistă, atunci, editurile românești?

• Cum rezistă editurile din România? Vânzând ceea ce cere publicul: manuale școlare, cărți de colorat pentru copii, cărți de rețete culinare, cărți despre sănătate și tot felul de prostioare cum ar fi cele despre cosmetică, slăbit, alimentație, viața de cuplu, de psihopupu, de horoscoape și magii. Sunt și scriitori de „succes” în România, dar e un succes fabricat. Aceia sunt scriitori care fac politică, care se vând unui grup de interese și colportează minciuni în numele lor. Devin persoane publice câteodată și ocupă funcții importante. Aceștia au șansa să fie traduși în alte limbi și să aibă acces la piețele de carte serioase de limbă engleză, franceză sau chineză. Dar ei nu sunt neapărat și scriitori buni, adică nu au cititori pe măsura cheltuielilor și, după ce va trece efectul „sponsorizărilor”, după ce prețul vânzării lor ca lideri de opinie va fi achitat, vor rămâne uitați în depozitele de carte ca maculatură.

Dostoievski și Shakespeare, Mann și Herbert

• Să schimbăm puțin registrul întrebărilor! Ce cărți și ce autori v-au (re)dimensionat profilul cultural?

• Dostoievski a fost scriitorul pe care îl iubeam la un moment dat. Pot să spun că sunt influențat de el. Mi-a plăcut mult Shakespeare. Aceștia doi sunt, pentru mine, cei mai mari scriitori ai lumii. Pe Eminescu l-am iubit și îl iubesc. Într-o vreme, am făcut o pasiune pentru Victor Hugo, apoi una pentru Alexandre Dumas, apoi pentru Faulkner. Când l-am citit pe Faulkner, scriam ca el. Când l-am citti pe Eugen Ionescu, scriam ca el. Mă străduiam, adică. Apoi Jack London, apoi Hemingway. „Ulise”, cartea lui James Joyce, m-a tulburat teribil. Mergeam pe stradă și aveam impresia că trăiesc în roman. Și să nu-l uit pe Umberto Eco. Sau pe Frank Herbert, care este de-a dreptul uluitor. Apoi Thomas Mann. Sau Hermann Hesse. Și, desigur, unul din vremea noastră, Ken Follett. Pe toți i-am iubit la vremea lor și cred că s-a sedimentat în mine câte ceva din fiecare. Mai sunt și alții. Dar scriitorul pe care l-am cunoscut, iubit și care mi-a influențat viața în bine a fost poetul, profesorul și politicianul Ioan Alexandru. Sunt și câțiva oameni sfinți pe care Dumnezeu m-a lăsat să-i cunosc și să-i iubesc și pe care îi port în sufletul meu, cum ar fi părintele Galeriu, care m-a cununat, părintele Cleopa și părintele Paisie de la Sihăstria sau nașul meu, părintele Cristian Popescu.