Theodora Videscu a lucrat nu mai puțin de 15 ani la Televiziunea Română. Totodată, a fost regizor de film și realizator la Pro TV și Antena 1, numai că – la un moment dat – a luat o decizie absolut surprinzătoare, retrâgându-se la mănăstire.

Acum este stareța  unei mănăstiri din județul Vâlcea, iar Theodora Videscu – maica Theodora – a vorbit pentru revista Formula AS despre schimbarea meseriei și binefacerile prezentului. Spune că drumul spre mănăstire i-a fost deschis chiar de televiziune.

„Chiar televiziunea mi-a deschis drumul spre mânăstire. Deşi aveam o viaţă duhovniceas­că, mergeam regulat la biserică, mă spove­deam, mă împărtăşeam etc., nu m-am gândit să mă călugăresc. Până la un moment dat, când am cunoscut mai bine fru­museţea mo­nahis­mului. Am lucrat  la TVR, la De­partamentul Arte. M-am ocupat de teatru şi film. A fost o perioadă plină de efer­vescenţă, imediat după Revoluţie, în care se pu­teau face lucruri fru­moa­se.

Am lucrat apoi la PRO TV, unde am înfiinţat „Departamentul de film documentar”, ajutată de d-l Adrian Sâr­bu, care era atunci preşedintele televi­ziunii. Din păcate, acel proiect de a face filme docu­mentare de mare an­vergură, coproducţii in­ter­­naţionale, nu s-a concre­tizat… Şi-atunci am plecat la Antena 1, unde am fondat un ast­­fel de depar­tament şi unde chiar am făcut filme. Lucrând acolo, mi s-a cerut într-o zi să scriu un scenariu pentru un documentar despre viaţa mo­nahală din România”, spune maica Theodora.

„Am început să mă docu­men­tez şi, pe măsură ce strângeam infor­maţiile ne­ce­sare, filmam. Am lucrat la acest subiect vreo ju­mă­tate de an, în ritm susţinut, aşa cum se face la tele­viziunile comerciale, unde bugetul e li­mi­tat şi tim­pul întotdeauna scurt. Am mers la toate mânăstirile din România, în ordine cronologică, pe provincii istorice. Cu această ocazie, am avut şansa să mă întâlnesc cu marii duhovnici ai ţării. Şi am făcut un serial de douăzeci de episoade despre isto­ria vieţii de mânăstire din România, sub titlul „Amin­tirile unui pelerin”.

A fost o perioadă foarte intensă, dor­meam numai două, trei ore pe noapte, scriam, călă­toream prin ţară, citeam şi făceam inter­viuri – une­ori greu, pentru că mulţi călugări erau reticenţi… Dar toată emoţia aceea a peregri­nării prin mânăstiri a început să mă urmărească şi ulte­rior, ca o boare, ca un halou, şi când puneam capul pe pernă, şi când mergeam pe stradă, şi în redacţie… Mă întrebam mereu de ce mi-a dat Dumnezeu un astfel de subiect şi mă gândeam la vieţile călugări­lor pe care i-am cu­noscut. Concluzia generală era că viaţa de călu­găr e foarte frumoasă, dar şi foarte grea. „ncă nu-mi puneam problema că aş putea trăi aşa”, a povestit maica Theodora în Formula AS.