Tatăl și fiica lui

Am ajuns în dreptul unei căsuțe, înlăcrimată de tristețea acelor mâini care s-o îngrijească și să-i păstreze frumusețea. Întrevăzută, doar, acum.

Cum am trecut de poartă, câțiva pași, și dau de căruciorul cu rotile, așezat chiar la baza celor trei scări care te urcă spre cerdac.

Înăuntru, aerul stătut îmi dă acea binețe îmbătrânită. Holișorul mic face imediat semn spre stânga, spre cămăruța unde două suflete par oarecum împietrite într-un timp numai al lor.

Pe pat, în capul oaselor, un bărbat, în pijama, privind în gol, simțind că cineva intrase în universul său. Alături, pe un fotoliu, o fetișcană, și ageră, și emoționată de vizită, cu ochii în jos.

Ea este Ioana. El este tatăl ei. Am decis să nu le fac poze din față, și nici să nu le dau numele. Cred că înțelegeți de ce.

Ghiozdanul

– Ce faci tu, Ioana?

– Bine, abia șoptește.

Nu sunt singur. Alături de mine se află câțiva membri ai Asociației ”Tadeu”, din București, o comunitate formată în jurul bisericii Sfântul Dumitru-Poștă, Paraclis Universitar. Ei au adus Ioanei un cadou. Un ghiozdan. Plin cu rechizite.

Până aici ne-a condus preotul Marius Curelea, din comuna Poienarii Burchii. Ne spusese de fetița din Podu Văleni. Alți copii din localitate veniseră la biserică, să-și primească ghiozdanele din partea voluntarilor bucureșteni. Nu și Ioana. Ea nu poate. Ea trebuie să aibă grijă de tatăl ei. El aproape și-a pierdut vederea.

Programul unei vieți

M-am așezat pe marginea patului, între tatăl Ioanei și fetiță. Ea, normal, ca orice copil curios, a deschis rucsacul, să vadă ce-i în el. Un penar, un stilou, caiete, creioane de colorat. Și caiete pentru desen.

Și-a lăsat și mai mult capul în jos, cu atâția străini în jurul ei. Se uită ba la penar, ba la creioane și încearcă să se facă așa de mică, încât să treacă neobservată.

– Ce îți place ție, să înveți mai mult?

Nu stă mult pe gânduri și răspunde.

– Limba Română.

Și ai note bune?

– Am luat un 8.

– Dar la Matematică?

– Un 7, că nu am scris bine.

Se joacă printre creioane și culori, pe fotoliul ei. Unul dintre voluntari o întreabă dacă îi place să deseneze. Atunci se luminează la față.

– Da!

– Și care e programul tău, când pleci la școală?

La șapte dimineața e deja în fața casei, merge spre stația de unde ia autobuzul școlar, să meargă în alt sat, Poienarii Rali.

– Dimineața mănânc și mă spăl pe dinți, zice, după ce s-a întors în cochilia ei.

– Acasă când ajungi?

La ora unu. Atunci se schimbă de hainele de stradă, spală vasele, uneori mai spală și câte o rufă, atât cât poate, face și curățenie. După aceea se apucă de învățat. Și uite așa trece ziua.

Când tatăl ei vrea să meargă pe stradă, la magazin, nu departe, măcar să se mai dezmorțească puțin, Ioana îl conduce, încet, până la scările pridvorului. Bărbatul știe că jos se află căruciorul, în așa fel pus încât să se așeze imediat după ultima treaptă. Apoi fetița apucă de mânere și împinge. O ajută și tatăl ei, care învârte roțile.

La curățenie și la spălat îi mai ajută niște neamuri de-ai tatălui, o soră de-a lui, care e învățătoare la școala din Poienarii Rali, și un frate.

Desenele cu vise

Mă întorc spre tatăl ei, să-l întreb unde e mama Ioanei.

– E undeva, prin lume, zice el. Se lasă o tăcere lungă.

Viața e uneori atât de complicată, cum numai oamenii se pricep s-o facă. Vorbește de o altă generație de copii, tot ai lui, care sunt demult pe la casele lor. Frământă în gură cuvinte greu de înțeles.

În anii din urmă își găsise în sat o femeie, mai tânără ca el, alături de care credea că își va petrece restul zilelor. Dar planurile astea, of! Știți cum e uneori cu planurile de acasă care nu se potrivesc cu cele din târg.

– Ea e ajutorul meu, exclamă tatăl, și se referă la Ioana, intuind unde se află, Umbre abia de mai distinge. A trecut prin două pareze. Cuvintele se îneacă în lacrimi, înghețate pe dată de oftaturi.

– De trei ani sunt numai eu cu fetița.

Alături de patul unde se odihnește tatăl e un birou unde Ioana își face temele. Micuța se ridică, sprintenă, când o îndemnăm să deseneze.

S-a așezat la măsuță, după ce am dat alte lucruri la o parte, să-i facem loc. Își desenează visele. Jucării.

Îl întreb pe tată din ce trăiesc ei, amândoi. Are o pensie de handicap de 500 de lei. Mai e și alocația fetiței.

– Atât?

Alt răspuns nu mai are de unde să vină.

O promisiune

Am îmbrățișat-o cu toții pe Ioana, înainte să plecăm. Ea nu știe ce să facă, nu înțelege de ce primește atât de multă atenție. Privirea îi e în continuare căzută în niște gânduri pe care nu le intuim.

Părintele Mariu Curelea își amintește că a botezat-o, ca preot, cu 11 ani în urmă, într-o iarnă, pe când zăpada era mare până la genunchi. Dar nu s-a lăsat. A venit atunci pe drumul greu, să-și facă datoria.

Voluntarii stabilesc de pe acum. Nu știau detaliile acestui caz. Își promit că se vor întoarce, să aducă Ioanei încălțări de iarnă și haine groase. Preotul i-a cumpărat, înainte de iarna trecută, ghete. E clar că nu-i mai vin.

Voluntarii care preced sunetul clopoțelului

Da, începe școala. De fiecare dată când am mers prin sate, alături de voluntarii Asociației ”Tadeu”, am găsit povești de viață. Nu le caracterizez în niciun fel. Povești de viață și atât.

De trei ani, oamenii aceștia din comunitatea bisericii Sfântul Dumitru-Poștă din București împart ghiozdane copiilor, înainte de începerea școlii, în comunități care au nevoie de ajutor.

– Câți sunteți în Asociație?

– Vreo zece, vrând să spună baza.

Dar când e vorba de campanii umanitare se strâng mult mai mulți. De prin tot Bucureștiul. Dau sfoară-n țară pe Facebook și se adună apele. Biserica lor are propria pagină de socializare.

Își stabilesc țintele. Cui vor duce ajutoarele. La bază e comunicarea între parohii. Un anume preot spune că în satul lui sunt atâția copii și ei au nevoie de sprijin. Atunci binefăcătorii din Capitală se pun pe treabă.

În acest an drumurile lor au fost lungi. Cele mai lungi de până acum. În satul buzoian Năeni au dus 34 de ghiozdane. În Harghita, satul Doboi, 24. În Covasna, la Târgu Secuiesc, 35. În cele din urmă, în Poienarii Burchii, 20. Și pentru încă opt școlari din București, din familii nevoiașe.

În loc de încheiere

Am mai aflat despre Ioana un lucru. Din ce au spus oamenii locului. Că ea a vrut să rămână alături de tatăl ei.

Cineva, dintre musafiri, întrebase dacă nu s-a pus problema să plece cu mama. Sau la alte neamuri.

Nu știu care o fi adevărul. Dar cert este că atunci când am intrat în casa aceea ea era acolo, lângă tatăl ei.

Te-ar putea interesa și: