Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: Theresa May, premierul Marii Britanii, a accesat miercuri, 29 martie, în mod formal, Articolul 50 din Tratatul de la Lisabona prin care a declanșat Brexitul, procesul de ieșire al Marii Britanii din Uniunea Europeană.
Un proces unic, pentru că vorbim despre primul stat care părăsește Uniunea, după ce zeci de alte state s-au chinuit sau încă se străduiesc să se alăture organismului european.
Oricât ar părea de paradoxal, parlamentarii britanici ai UKIP, partidul care a generat ieșirea din UE – deși jocul la risc maxim a fost provocat de fostul premier conservator pro-european, David Cameron – privesc Brexitul ca pe o victorie. O victorie atât de mare încât Nigel Farange a ales să se retragă din politică și să lase să gestioneze procesul de ieșire pe alții, Actualul premier May, de exemplu, membru al guvernului Cameron și, formal, susținător al rămânerii în UE.
Dar poate punctul cel mai șocant este entuziasmul nejustificat și copilăresc, pe alocuri, cu care privesc procesul în continuare parlamentarii britanici și establishmentul britanic, care consideră că buna dispoziție și optimismul ar putea determina și rezultatele, și consecințele ieșirii din UE. Am întâlnit recent la Bruxelles – nu pot da nume și nu pot face atribuiri, din cauza regulilor întâlnirilor respective – un parlamentar UKIP care a declarat cu efuziune că a fost mai fericit când a aflat rezultatele referendumului pentru Brexit decât la căderea zidului Berlinului!
Într-adevăr, există britanici care consideră că Brexit este o eliberare similară cu cea pe care au resimțit-o cetățenii est-europeni scăpați din ghearele comunismului. O comparație fundamental nelalocul ei, dar care subliniază faptul că britanicii au privit apartenența la UE ca pe o constrângere extremă, ca pe o limitare a înclinațiilor lor spre comerț liber, și au privit, pe cale de consecință, Brexitul și ieșirea din UE ca pe o eliberare.
O fi sau nu eliberare, cât va costa pe termen scurt și mediu acest pas, vom trăi următorii 5 ani să o vedem. Cert este că administrația britanică este chemată să gestioneze concomitent 3 procese majore: Brexitul - ieșirea din UE, cu toate complicațiile produse de ruperea celor 4 libertăți, negocierea cu UE pentru acordurile de liber schimb și formulele de cooperare viitoare cu UE dar și gestionarea Marii Britanii după Brexit, respectiv a turbulențelor interne generate de ieșirea din UE, respectiv referendumul separatist din Scoția și problema introducerii frontierei “tari” a Europei cu între Republica Irlanda și Irlanda de Nord. Și costurile prăbușirii subvențiilor pentru cercetare și învățămât superior (Marea Britanie deține 80% din aceste fonduri) dar și multe alte subvenții în agricultură și creșterea animalelor.
Rezultatul real și capacitatea de gestiune e necunoscută. Cert e că britanicii vor avea atâtea probleme în perioada viitoare încât e posibil ca parteneriatul strategic bilateral cu România, al doilea ca relevanță strategică după cel cu SUA, să aibă sincope de preocupare și interes, poate chiar de resurse financiare. Iar România e interesată de modul în care se face Brexitul, de relația viitoare a Londrei cu Bruxelesul și statele membre, dar mai ales de cât de puternic va fi partenerul strategic britanic.
Londra e adepta dintotdeauna a liberei circulații a produselor, fiind campioană a comerțului la distanțe strategice. Însă blocajul său în cele 4 libertăți europene a venit nu din dezechilibrul și relevanța sa în blocul comunitar și nici din dominația Germaniei, cât din sancțiunea necesară liberei circulații a persoanelor și forței de muncă. O eroare care va costa în timp. Deci e o diferența majoră cu SUA, unde libera circulație a persoanelor, imigrația și refugiații sunt priviți cu egală reticență de administrația Trump ca și libera circulație a produselor și spațiile de liber schimb.
În rest, Marea Britanie are 2 ani pentru negocierea Brexitului dur promis și propus de europenii negociatori, iar finalul, care va fi acela, se va consuma în timpul primei președinții rotative române a Consiliului Uniunii Europene. O responsabilitate în plus pentru București. Când se vor încheia raporturile cu UE și mai ales cele cu terțele state, e greu de spus. Dar modelul Brexit va închide apetitul tuturor statelor membre – care impart 70% din comerțul intracomunitar – de a mai încerca așa ceva vreodată.
Recomandările noastre
